De-ar fi trait stramosii asa cum noi traim
Nu ne-ar fi fost dat noua, acuma, sa mai fim.
N-ar mai fi fost bunicii,n-ar mai fi fost parinti
Si nici noi, cei de astazi, ingenunchiati, „cuminti”…
Ci noi mai suntem inca, flamanzi, saraci si goi…
Dar cine se va naste in viitor la noi?
Samanta ce de veacuri a dat un rod bogat
Pe sfant pamantul tarii, cel binecuvantat,
Se stinge azi in trupuri de tineri si batrani
Ce poti doar de o craca, in drum sa-i mai atarni…
Si sufletul, gandirea, ce-au existat candva,
Unde sunt azi? Romane, ce lasi in urma ta?
Barbati cu frunti plecate, voi mame de copii,
Ce asteptati? Un maine in care veti muri?
Dar nu la voi azi gandul ar trebui sa fie
Ci la copiii vostri, ce inca vor sa vie.
Si vin, nevinovatii, tipand si dand din maini
Si nu au sanii lapte si casele n-au paini
Si-i frig si intuneric in case si in gand
Si cum dormiti a moarte, n-o-ti invia curand…
Si-or sa se duca pruncii din asta lume rea
Ca n-are astazi cine iubire sa le dea,
Nici hrana, nici grijire, nici vise-naripand
Si s-or topi copiii, crescand inspre mormant…
„Desteapta-te romane” odata se canta.
Cine mai cant-acuma? Pe cine, a scula?
Ne mor copiii, mame! Ne mor copiii, tati!
Ca urla moartea-n suflet: taceti si ascultati!
Ce ar putea sa-nvie iar oamenii din voi?
Cine sa va ridice privirea din noroi?
Unde va sunt simtirea si cugetul, mandria
Ce-au existat odata, de mult, in Romania?
Se zvarcolesc in ceruri stramosi, bunici, parinti
Ca-ndura las, romanul atatea umilinti…
– Mihaela Baciu –