O carte pe care am cumpărat-o într-o doară la ultimul tîrg de carte din Bucureşti, şi pe care am tot amînat-o pînă acum, se dovedeşte a fi fascinantă.
Autorul, Jacques Attali (n. 1943) – eseist, doctor in stiinte economice, absolvent al Institutului de Studii Politice din Parissi al Scolii Nationale de Administratie, fost consilier al lui François Mitterrand. Fondator al ONG-ului Action Internationale Contre la Faim, fondator si presedinte al Bancii Europene pentru Reconstructie si Dezvoltare (1991-1993). Dintre numeroasele volume publicate, amintim: Modeles politiques (1972), L’antieconomique (1990), Economie de l’apocalypse – Trafic et proliferation nucleaire (1995), Le citoyen, les pouvoirs et Dieu (1998), Fraternites: Une nouvelle utopie (1999), Blaise Pascal ou le genie français (2000), C’etait François Mitterrand (2005), Dictionnaire amoureux du judaisme (2007). (conform Ed, Polirom).
Deşi a publicat peste 50 de cărţi (eseuri, romane, biografii, teatru), traduse în numeroase limbi şi tipărite în peste 6 milioane de exemplare, în România sunt disponibile numai vreo patru titluri. Dintre acestea, tocmai semnalez Frăţia celor care ştiu – apărută la Editura Hasefer – preferînd pentru început să las autorul să spună cîteva cuvinte despre această carte, în Avertisment:
“Iată povestea celor două fabuloase decenii care au pus capăt singurei perioade a Istoriei în care creştinătatea, islamul şi iudaismul au trăit în armonie. Într-un singur moment – secolul al XI-lea şi începutul celui de-al XII-lea -, într-un singur loc – Andaluzia – cele trei monoteisme au optat pentru a se respecta, a se admira, a se nutri unele din celelalte. Atunci, pe deplin liber, cei mai mari filosofi ai lor au dialogat între ei şi cu filosofii greci. Ştiinţele şi religiile s-au înţeles de minune.
Iar apoi totul a derapat. Dacă evenimentele din această epocă s-ar fi desfăşurat altfel, dacă fiii lui Abraham nu s-ar fi ciocnit între ei, cursul Istoriei ar fi fost cu totul diferit. În vremea întorsăturii acesteia se desfăşoară romanul de faţă.
Oricît sunt de incredibile, toate faptele istorice relatate aici s-au petrecut într-adevăr. Toate ideile, modurile de viaţă aparţin epocii. Cu foarte rare excepţii, toate personajele au existat, majoritatea întîmplărilor din biografiile lor sunt cît se poate de reale, iar ele se exprimă aşa cum se ştie că au făcut-o în realitate. Muhammad Ibn Ruşd din roman este marele filosof musulman pe care occidentalii îl numesc astăzi Averroes; Moşe ben Maimon este marele gînditor evreu numit în prezent Maimonide. Amîndoi au trăit, ca în roman, între Cordoba, pe care au părăsit-o în 1149, şi Maroc, de unde au plecat în 1165. Între cele două date, în acest crucial moment al Istoriei, nu se ştie mai nimic despre ce au făcut, însă totul ne permite să credem că cel mai mare dintre gînditorii evrei şi cel mai mare dintre filosofii musulmani s-au întîlnit şi au dialogat aşa cum o fac aici.
Doar ceea ce se leagă de Frăţia celor care ştiu, de Tratatul despre eternitatea absolută şi de anii misterioşi ai vieţii lui Aristotel este aproape sigur fictiv. Cu toate că în multe locuri, în multe epoci, despre cel mai mare dintre (filosofii) greci au circulat asemenea zvonuri.
În orice caz, în viaţa şi opera eroilor noştri totul permite să se creadă că ei cunoşteau extraordinarul secret al unei frăţii încă de pe atunci mai mult decît milenare. Şi totul în Istorie – cea mare – s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă de parcă evenimentele povestite în aceste pagini ar fi avut loc într-adevăr. Ca şi cum Cei care ştiu s-ar mai afla printre noi, purtători ai unui secret esenţial pentru viitorul umanităţii. Pierdut pentru totdeauna. Doar dacă…”
Jacques Attali se află, conform publicaţiei Foreign Policy, printre „cei mai importanţi 100 de intelectuali din lume”. Tot el a prezis dispariţia Euro. A scris şi o Scurtă istorie a viitorului (tradusă în limba română la Polirom). Este un autor despre care cred că trebuie citit. O întrebare mă frămîntă, totuşi: cum ar arăta o lume în care legea supremă ar fi ARMONIA?
Ar fi o lume perfectă! ceea ce , este imposibil!
Doar imaginația poate zămisli locuri perfecte.
Pentru noi este marea șansă, cred.
Șansa de a evada spiritual !
Da, Gina
Mulţi (dintre noi) pot evada din această realitate cumplită. Ceilalţi?
poate in celelalte tari dar in ROMANIA nici-o sansa de armonie, atita timp cit majoritatea romanilor vor bani multi si fara munca si ura la greu.
Din păcate, nu te pot contrazice deşi, tare aş vrea…
[…] pegas motorizat, bianca, gabryelle, vizualw, kadia, anastasia, mirela, diverse, octocat, tiberiu, androxa, stropi de suflet, alex, dar nu numai pe ei, pentru că (aproape) oricine este binevenit […]
o lume în care ar fi lege supremă armonia? ar arăta… utopic. şi nu mă leg de noi, românii când spun asta ci de natura umană. în armonie ar însemna ca bucuriile noastre să îi bucure şi pe ceilalţi, împlinirile noastre să nu genereze invidie sau răutate gratuită. ori, am mai spus asta şi o vom mai spune, oamenii sunt buni şi răi, în egală măsură … pentru că pot. în armonie deplină ar dispărea răul… şi nu cred că se poate. căci, tot omul a spus: divide et impera.
cred că ai dreptate, psi!
problema mea este că oamenii, sunt conduşi de lideri.
aşa a fost, aşa va fi. dar.
dacă liderii sunt bine intenţionaţi, lumea pe ansamblu, este bună.
dacă liderii sunt malefici, ajungem invariabil la grozăvii.
nu le mai numesc. le ştim cu toţii.
asta cred eu că este problema: de ce oamenii îi urmează cu voluptate, pe liderii malefici.
de teamă?
pentru că răul este prea prezent în sufletele lor?
din nevoia imperioasă de adaptare cu tot dinadinsul?
pentru că nu au fost educaţi să nu accepte că nu aceasta este calea firească pentru OM?
cred, tibi, că purtăm în noi ca un blestem, voluptatea răului. nu este bine, sigur nu… dar există. de aceea sunt mai admiraţi şi mai urmaţi cei malefici. de aceea am răstignit Mielul pe cruce!
e de gîndit la asta psi, e de gîndit… cîţi Miei vom mai răstigni?
până când pe noi înşine ne vom sui acolo, tibi. frumos ar fi fost să îţi spun că nu ştiu, dar ştiu… în numele binelui şi al frumosului, al cunoaşterii şi al cine ştie cărui nebănuit ideal, vom umple de sânge treptele lumii. sper numai ca eu să nu fiu pe-atunci. seamănă cu o laşitate şi miroase a cioran viziunea mea, dar eu aşa simt…
ştii? eu mărturisesc: nu ştiu. 😦