Cavalerul inexistent .2. ITALO CALVINO

            Şi, continuă Sora Teodora (în lb greacă darul lui Dumnezeu!) : “Nu toată istorisirea îmi este limpede. Trebuie să înţelegeţi : suntem fete de la ţară, chiar dacă nobile, care au trăit întotdeauna retrase prin cine ştie ce castele îndepărtate, iar mai apoi în mănăstiri; în afara îndatoririlor religioase, rugăciunilor, posturilor, muncilor cîmpului, treieratului, culesului de vii, biciuirilor de slugi, incesturilor, incendiilor, spînzurărilor, invaziilor de oştiri, jafurilor, violurilor, epidemiilor de ciumă, nu ne-a fost dat să vedem  altceva. Ce să ştie despre lume o biată călugăriţă?”

            Chiar aşa : în afară de acestea, ce ar mai fi de spus despre această lume ? Că lumea este aşa cum este, şi ca dînsa suntem noi ? Cavalerul Inexistent, contrzice prin felul său de a fi această lume. Ori de cîte ori paladinii, osteniţi de luptele de peste zi se adună seara la poveşti în jurul butoaielor cu vin, invariabil, recrează lumea prin lăudăroşeniile lor. Calm, Agilulfo, îi pune la punct.

            În cutare bătălie, nu aşa sau petrecut lucrurile, ci … Altă întîmplare, s-a petrecut mult înainte de naşterea celui care o povesteşte, aşa că se laudă degeaba paladinul care o invocă. Acel paladin care spune că a fost salvator, a fost de fapt salvat. “ – Nu pricep de ce faci atîta caz Agilulfo …Gloria faptelor … arată că e vorba de faimă adevărată, temelie a titlurilor şi gradelor dobîndite de noi. – Nu şi în cazul meu! Îl repezi Agilulfo. Fiecare titlu şi rang, le-am cîştigat pentru fapte bine verificate şi susţinute de documente de netăgăduit! – Pe nedrept! Se auzi o voce. – Cine a vorbit, îmi va da socoteală! spuse Agilulfo ridicîndu-se …Un tînăr luptător se ridică, palid la faţă. – Aşa o să fac, spuse Torrismondo de Cornavaglia : cu cincisprezece ani în urmă, Sofronia, fiica regelui Scoţiei, NU era fecioară.”

            Afirmaţie gravă. Dacă era adevărat, însemna că însuşi Cavalerul Inexistent, era un impostor. Regula vremii spunea că cel care salvează o fecioară de la pîngărire, să fie uns cavaler. Dar, dacă aceea nu era fecioară, ar fi fost răsplătit numai cu o menţiune şi cu solda mărită pentru trei luni. Carol cel Mare, pînă atunci tăcut, intervine. “ – Tinere cavaler … îţi dai seama cît de grave sunt cuvintele tale ? – Mai degrabă pentru mine decît pentru alţii, spuse Torrismondo”. Acesta pretindea că, el de fapt era chiar fiul Sofroniei, deci în momentul în care Agilulfo o salvase de la pîngărire, el era născut deja de vreo cinci anişori. Atît Agilulfo cît şi Torrismondo, ar fi fost decăzuţi din gradul de cavaler.

            Regele le ordonă amîndurora, să plece şi să aducă dovezi. Pe vremea aceea, impostura încă era aspru pedepsită, odată descoperită. De atunci şi pînă acum, lumea a evoluat. Acum, NU impostura este pedepsită ci, numai acela care îi dovedeşte pe impostori.

            Agilulfo porneşte pe urmele legendei sale pentru a o regăsi pe Sofronia. După lungi căutări, o descoperă în castelul unui sarazin, aşteptîndu-şi rîndul la graţiile acestuia,  care avea obiceiul de a vizita în fiecare noapte, cîte o nouă soţie. Toată oastea sarazinului se dovedeşte neputincioasă în faţa vitejiei Cavalerului Inexistent. Agilulfo o salvează pe Sofronia, care era încă fecioară, adică nu el era impostorul ci, denunţătorul său. Agilulfo o scoate pe Sofronia din palat, o readuce aproape de tabăra lui Carol, o adăposteşte într-o peşteră şi porneşte să-l anunţe pe rege.

            Torrismondo, rătăcind la rîndul său în căutarea mamei sale, nimereşte chiar la peştera unde Sofronia aştepta. Ce aştepta ? Nu mai aşteaptă nimic. Dragostea fulgerătoare dintre cei doi se consumă, chiar în momentul în care Agilulfo însoţit de Rege şi de curteni, venea să prezinte dovada nevinovăţiei sale. “Primii care se avîntă în peşteră, doi ofiţeri … se întorc înspăimîntaţi. – Sire, fecioara e în braţele unui tînăr ostaş. Cei doi sunt aduşi în faţa împăratului”.

            Distrus, Aghilulfo fuge. Ca de obicei, nevinovăţia pierde în faţa absurdului. Pentru că se dovedeşte pînă la urmă că, Sofronia chiar fusese fecioară pînă în momentul în care o iubise Torrismondo, deci NU ea fusese mama sa, adică Agilulfo nu era impostor. Degeaba. Acesta fugise în pădure şi dezbrăcîndu-şi armura care îl adăpostea, se topeşte în infinitul lumii care ne înconjoară. Lasă pe mînerul sabiei sale de Cavaler Inexistent, un bileţel : “Las această armură, cavalerului Rambaldo de Rossiglione”.

            Epilog. “Dragă carte, ai ajuns şi la sfîrşit. În ultima vreme am tot scris în mare grabă. Ce-i cu repeziciunea asta ? S-ar spune că aştept ceva. Dar ce pot aştepta călugăriţele, retrase aici tocmai pentru a sta departe de mereu schimbătoarea soartă a lumii ? … Dar stai, un cal se aude venind pe cărarea abruptă, iată că se opreşte chiar la poarta mănăstirii … – Ei, măicuţelor, binevoiţi de-mi spune dacă nu cumva şi-a găsit adăpost aici la mănăstire o luptătoare, glorioasa Bradamante ? – Nu oşteanule, aici nu sunt războinice, ci doar biete femei evlavioase care se roagă pentru ispăşirea păcatelor tale. Acum, sînt eu cea care se repede la fereastră şi strigă : – Da, Rambaldo, aici sînt, ştiam că ai să vii, de-ndată cobor, merg cu tine! Da, dragă carte. Sora Teodora şi războinica Bradamante sunt una şi aceeaşi.”

            Agilulfo, Cavalerul Inexistent, veghează la singurii oameni de pe lumea asta care au crezut în el, unindu-i într-o frumoasă poveste de dragoste, singura forţă care mai face lumea asta să meargă înainte, în ciuda tuturor acelora care pun beţe în roate, IDEALURILOR. Cavalerul Inexistent, încă există printre noi. Discret, dar există.