Juan Carlos Onetti, s-a născut în Uruguay şi este un cunoscut autor de proză scurtă. De-a lungul vieţii sale (1909 – 1994), a fost distins cu numeroase premii literare, printre acestea aflîndu-se şi prestigioasele, Premiul Cervantes şi Premiul Internaţional al Uniunii Latine. La editura Nemira, a apărut un volum de buzunar în care se poate citi o nuvelă de mică întindere, cu subiect aparent simplu, dar de mare profunzime psihologică.
Tehnica narativă deşi nu este chiar o noutate, oferă cititorului un larg cîmp de interpretare. Respectiv, naratorul este proprietarul unui mic magazin poreclit chiar de proprietar “Dugheana”, un soi de filosof local, un Socrate în miniatură, un psiholog autodidact, care în timp ce vinde salam, brînză, bere şi vin, observă pacienţii care vin la tratament în sanatoriul local şi încearcă să le stabilească posibilitatea de vindecare, funcţie de motivaţia fiecăruia de a mai trăi. Autorul lasă la latitudinea cititorului să aleagă între presupunerile naratorului şi propriile sale presupuneri, el, autorul, neducînd pînă la capăt niciuna dintre variantele posibile ale acţiunii nuvelei.
Dugheana este magazin, cîrciumă, poştă, staţie de autobuz local şi de curse către localităţile înconjurătoare şi de fapt, este punctul de observaţie al vieţii întregii localităţi. Din cîteva trăsături de condei, autorul ne schiţează viaţa dintr-un mic tîrguşor, cu cele cîteva mici scandaluri, amoruri mai mult sau mai puţin clandestine, destine împlinite sau pe cale de a se împlini sau nu, totul învăluit într-o aură de mister.
Chiar şi personajul principal este un a-nonim, autorul neobosindu-se să-i construiască o identitate certă. El este descris ca fiind un fost mare baschetbalist ajuns pe la vîrsta de 40 de ani, descriere făcută de una dintre femeile din viaţa sa, posibil ca fiindu-i soţie. Cealaltă femeie din viaţa sa, mult mai tînără, pare a-i fi amantă pe parcursul cărţii, dar se dovedeşte a fi numai o banală fiică dintr-o căsătorie anterioară. Totuşi, naratorul nu se sfieşte să strecoare o umbră de îndoială : nu cumva între cei doi exita o legătură incestuoasă ? Fiecare cititor este liber să-şi închipuie ce vrea.
Cu excepţia unei cameriste de la hotel, a unui ajutor de comisionar şi a medicilor de la sanatoriu, personajele nu au nume, autorul voind prin aceasta să spună că de fapt, acest lucru chiar nu are importanţă. Fostul jucător poate avea orice nume, soţia şi fiica sa la fel, şi de fapt, importantă este numai motivaţia acestuia de a se vindeca. Dar şi mai importantă este motivaţia acestuia de a nu se amesteca printre ceilalţi bolnavi, el neacceptîndu-şi statutul de pensionar al sanatoriului şi considerînd boala doar ca pe un accident remediabil.
Îşi duce viaţa cotidiană între hotelul unde locuia împreună cu soţia ? cînd aceasta venea să-l viziteze, dugheana unde venea să-şi ia scrisorile şi o vilă pe care o închiriase pentru a locui acolo împreună cu tînăra, atunci cînd aceasta venea să-l viziteze. Cînd cele două femei se întîlnesc, în locul unui scandal, lumea are parte de o scenă aproape domestică, cele două înţelegîndu-se de minune una cu cealaltă. Totul pare minunat numai că doctorul curant, îi spune că nu mai avea de trăit mai mult de trei, poate şase luni de zile. Pus în faţa evidenţei, baschetbalistul nu mai are răbdare să-şi aştepte moartea. Se împuşcă. Iar acest lucru confirmă o dată în plus previziunea proprietarului dughenei, care nu greşise niciodată în cei 15 ani de cînd locuia aici, fiind el însuşi un fost pacient. Nu se înşelase niciodată. Pur şi simplu, intuia cine se va vindeca şi cine va muri. Dar moartea pacienţilor acelui sanatoriu era atît de firească, încît nici sinuciderea nu mai mira pe nimeni.
Moartea este foarte firească la un moment dat, nu este aşa ?
BLOGUL ZILEI : http://www.vladcreanga.info/
Tiberiuorasanu's Blog 