Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 19 septembrie 2010

Totuşi, Minulescu …

Celei care minte

<<Et fais- moi des serments que tu rompras demain>>

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mîine…

Dar fiindcă azi mi te dai toată,

Am să te iert –

E vechi păcatul

Şi nu eşti prima vinovată!…

În cinstea ta,

Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,

Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,

În pat ţi-am presărat garoafe

Şi maci –

Tot flori însîngerate –

Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete că într-o glastră am înfipt

Trei ramuri ramuri verzi de lămîiţă

Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată, Bate miezul nopţii…

E ora cînd amanţii, – alt’dată,

Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvîntată…

Deci vino

Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,

Înfige-ţi în priviri Minciuna

Şi-n caldul buzei Adevărul

Şi spune-mi :

Dintre cîţi avură norocul să te aibă-aşa

Cîţi au murit

Şi cîţi blestemă de-a nu te fi putut uita?…

Eu ştiu c-ai să mă-mşeli chiar mîine…

Dar fiindcă azi mi te dai toată,

Am să te iert –

E vechi păcatul şi nu eşti prima vinovată!…

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,

Nu-ţi cer să-mi spui

Nimic din tot ce-ai spus la alţii,

Ci tot ce n-ai spus nimănui.

Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfîrşit,

Nu-ţi cer

Nimic din ce poetul palid

Cerşeşte-n veci, stingher,

Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă

Din şirul clipelor la fel,

Să-mi torni în suflet infinitul unui pahar de hidromel,

În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde

Şi-n priviri

Să-mi împleteşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.

Şi-aşa, tăcuţi –

Ca două umbre, trîntiţi pe maldărul de flori –

Să-ncepem slujba-n miez de noapte

Şi mîine s-o sfîrşim în zori!

Read Full Post »

            Condiţii : 1) un interlocutor (minţitul); 2) minţitorul cunoaşte adevărul; 3) minciuna are şanse să treacă drept adevăr; 4) minciuna implică intenţia. Minciuna se petrece în domeniul vorbirii (respectiv al scrisului), adică al logos-ului.

            Revin : punctul (2) e fals; minţitorul poate născoci intr-un domeniu, de pildă cînd povestim copiilor basme. Aici, fiind vorba despre imaginativ, minţitorul ştie că ce spune nu e adevărat; dar pentru el nici nu se pune aşa problema. Însă pentru copilul-ascultător, basmul e adevărat. Deci : “2) minţitorul prezintă drept adevărat ceva fals”.

            Intenţia nu este şi nu trebuie neapărat să fie malefică în anumite situaţii, de exemplu basmele spuse copiilor sau minciunile pioase (nu-i spun bolnavului că are cancer), dar creează un ne-adevăr, o inducere în eroare şi, printr-asta, o poziţie de superioritate a minţitorului.

            Întenţia minţitorului se reduce la faptul că el ştie că minte, iar caracterul malefic / benefic constituie scopul minciunii. De aici  o anumită ambiguitate a minciunii, fiindcă şi în cazul minciunii pioase, şi în cel al minciunii rele, minţitorul crede că ştie mai bine ce e bine. Minciuna simplu malefică are însă ca scop interesul personal al minţitorului.

            Ca să prindă, minciuna trebuie să fie credibilă pentru minţit, adică, fireşte, să fie în domeniul adevăr-fals şi minţitul să fie ori ignorant, ori naiv. De altfel, se pot spune minciuni gogonate, aşa că domeniul minciunii e mult mai vast decît se crede. Apoi şi mincinosul, ca persoană, ca persoană, trebuie să aibă, dacă nu autoritate, măcar credibilitate.

            Minciuna e implicată în toate formele de înşelătorie; or, înşelătorie vine de la insellare, a pune şaua, a înşeua. Prin minciună “pun şaua pe cineva”, îl situez în neadevăr, în fals, pun între el şi realitate o barieră, un paravan.

            Întinderea minciunii variază de la minor şi punctual la maxim şi a-mai-tot-cuprinzător. Pot fi minţit că nu mai e (ceva) în frigider sau pot să trăiesc o viaţă întreagă în minciună. (Observaţie : pot să fiu minţit, dar pot şi să mint.)

            Deci minciuna are cinci dimensiuni : 1) în întindere : cît s-a minţit; 2) în timp : cît a durat minciuna pînă a ieşit la iveală; 3) în importanţă; 4) (cantitativ) cîţi mint; 5) cîţi au fost minţiţi.

            Oare se poate accepta regula că minţitorii trebuie să fie mai puţini sau cel mult egali cu minţiţii ? (paradoxul mincinosului).

            De obicei minciuna se spulberă o dată cu dezvăluirea ei. Dar nu întotdeauna, şi atunci ia alte proporţii.

            Fragment din volumul “Cinci plecări din prezent – exerciţii fenomenologice” / Humanitas.

Read Full Post »