“Dacă în univers ar fi existat numai pietre şi zei, se spune într-un basm chinezesc, atunci justiţia nu s-ar fi născut niciodată. Într-o zi însă, coborînd pe pămînt, Zeul cel Mare s-a aşezat pe o stîncă să se odihnească. Pe locul ales crescuse o plantă cu spini. Împăratul Cerului a făcut vinovată stînca, dar, vrînd s-o pedepsească, şi-a dat seama că ea nu poate simţi. Atunci a strecurat în trupul pietrei o fărîmă din sufletul său. Aşa s-a născut omul, o piatră însufleţită, şi o dată cu el vina şi pedeapsa şi-au făcut loc în sînul existenţei. Omul, la rîndu-i, a introdus totul în scenarii morale fictive, în care orice lucru se mişcă şi trăieşte după logica de basm a plăţii şi răsplăţii. De atunci noi batem obiectele pentru a repara simţul dreptăţii lezat al copiilor şi pedepsim animalele după o mentalitate pe care ne placem să o credem şi a lor. Proiectăm totul într-o lume de convenţii pe care existenţa neînsufleţită şi deopotrivă conştiinţa nemărginită le transformă de îndată în neant. Căci pedeapsa şi vina nu există nici în absenţa conştiinţei, nici în prezenţa ei infinită. Iar o conştiinţă facută să persevereze numai pentru a şti ce-i pedeapsa nu există decît în infernul creat de spiritul revendicativ al etosului justiţiei.”
Am extras acest scurt fragment din cartea domnului Gabriel Liiceanu, “Tragicul – o fenomenologie a limitei şi depăşirii” / Humanitas / 2005 / pp 109-110.
Mă întreb şi vă întreb : cît sau măcar ce înţelege cel pedepsit din intenţia celui care pedepseşte ? A pedepsi ne vine de la cuvîntul grecesc epedeisa, care însemna “a educa”, a-i învăţa pe copii, acest verb fiind un derivat al substantivului pais – copil. Cu vremea, înţelesul acestui cuvînt a fost denaturat de “educatorii” care aplicînd principiul “bataia e ruptă din rai” au transformat educaţia în bătaie, iar bătaia în loc să mai educe, a devenit pedeapsă. Deci ?
Notă. Pentru înţelesul cuvîntului epedeisa m-am inspirat din “Cuvintelnic fără frontiere” / Andrei Cornea / Polirom / 2002.
Tibi,
Zilele astea mi-au trecut prin gând câteva din ideile postării tale. Cu cel mult 1 minut înainte să ajund acum aici, mi-am amintit una din ele, fiindcă are legătură cu ce ar mai fi de spus despre Baba magistraturii şi recompensarea ei cu zburdălnicie leproconcepţională.
Şi hoţii naţiei au conştiinciozitatea lor. 🙂
Altfel nu ajungeam la o justiţie de basm.
Exact de asta ma şi pus acest titlu.
Băşcăliosul
Eu habar nu am cum de mi-a venit ideea acestei postări dar, presupun că ceea ce am citit la Teofil a avut o influenţă puternică.
Să vedem dară, ce ar mai fi de spus despre Baba Magistrat.urii .
Oho ho hooo, evident că hoţii sunt printre cei mai conştiicioşi oameni ai naţiei. 😀
cred ca sensul pedepsei s-a pierdut. Cei pedepsiti stiu doar ca li se aplica un tratament rau si ca, pedeapsa va fi nu doar pentru fapta comisa ci pentru tot restul vietii. Asta discutand in contextul unor fapte de natura penala. Persoana pedepsita va purta un stigmat care o va propulsa spre periferia societatii. Asta e efectul justitiei. E foarte simplu sa dai pedepse dar e foarte greu de acceptat consecintele lor. Cel pedepsit nu mai intelege ca a platit pentru o fapta rea ci ca a fost nenorocit si ca societatea l-a exclus. Nu se va mai putea angaja, rudele si cunoscutii il vor tine la distanta si el se va simti un proscris fara posibilitatea de a fi sau a face ceea ce facea inainte de pedeapsa.
Cred că ai dreptate Gabriela, sensul educării/pedepsei a fost trecut cu nonşalanţă în derizoriu.
Nici cel care greşeşte nu se mai gîndeşte la consecinţa faptelor sale care îi privesc atît pe alţii dar şi pe el însuşi, nici apărătorii cu tot dinadinsul a „drepturilor omului” nu mai ţin cont de faptul că şi victimele sunt TOT oameni.
Trecem toată această problemă „în plan secund”.
„Stigmatul” pedepsitului ne face să fim mult mai miloşi şi mult mai înţelegători cu cei care greşesc.
Greşesc ?
„Proiectăm totul într-o lume de convenţii pe care existenţa neînsufleţită şi deopotrivă conştiinţa nemărginită le transformă de îndată în neant. Căci pedeapsa şi vina nu există nici în absenţa conştiinţei, nici în prezenţa ei infinită. Iar o conştiinţă facută să persevereze numai pentru a şti ce-i pedeapsa nu există decît în infernul creat de spiritul revendicativ al etosului justiţiei.”
Asta spune, domnul Liiceanu. Greşeşte ?
are perfecta dreptate.
Pentru că-i prieten cu Cărtărescu, Liiceanu foloseşte un limbaj prea preţios, abuzând de neologisme.
Eu îi prefer pe Octavian Paler şi pe Băşcăliosul cînd este vorba de o exprimare pe cât de adâncă pe atât de concisă. Am zis!
Greseste…Pedeapsa ar trebui sa vina din interior, nu din exterior.Multi oameni accepta pedeapsa impusa de societate, chiar daca nu inteleg imediat vina dar pe parcurs, o constientizeaza, „ajutati” de mediul de acolo…E un fenomen complex, la Dostoievski de ex, pedeapsa vine din suferinta care aduce purificarea interioara…Gandeste-te la Raskolnicov…In cazul unui copil, pedeapsa este necesara raportat la marimea greselii.Chiar daca e o lume de conventii, in absenta lor s-ar declansa haosul.
Hei, iar mi-am amintit de ciudata aia care se crede Dostoievski.
Ai dreptate Maria,
„Pedeapsa ar trebui sa vina din interior” !
Din păcate, rar se întîmplă aşa ceva. De obicei, NU se întîmplă.
În lipsa unor „convenţii” sociale acceptate, omul ar re-deveni propriul său lup.
Accentul pe care am încercat eu să îl pun în această postare – nu prea explicit/ă , recunosc – , este :
„Mă întreb şi vă întreb : cît sau măcar ce înţelege cel pedepsit din intenţia celui care pedepseşte ?”
Implicit trimit şi la întrebarea : cine este în măsură să stabilească cine este îndreptăţit să creadă că este în masură să judece cine trebuie pedepsit şi pentru ce ?
Doina
Ştiam eu că stîrnesc o furtună citîndu-l pe Liiceanu. 😀
😛
Doina dragă,
Tocmai sunt pe cale să „scutur praful de pe nişte statui” 😀 !
Ai răbdare. Pliiiiz ! 😛
Am răbdare cât un turc puturos…
Gabriela,
Suntem la egalitate cu cei care cred că Liiceanu NU are dreptate. 🙂
😀
Doina
Poţi să rîzi cum şi cît vrei, dar am de gînd să scutur praful de pe „Întoarcerea din rai” ca început de drum nou; că dacă nimeni dintre criticii literari nu îndrăzneşte ca să nu-şi rişte cariera, o voi face eu, ca simplu cititor ce mă aflu în treabă. 😀
De ce să râd? Sunt convinsă că faci o treabă excelentă.
Tot cineva spunea, un mare scriitor al omenirii, poate tot cel amintit mai sus, cred , ca decat sa moara un nevinovat mai bine sa scape un vinovat…E o problema inepuizabila care ne apropie de modul in care este definita notiunea de „pacat”.
Nici eu nu-mi amintesc cine a spus (primul) acest mare adevăr, dar nici nu ştiu dacă acest lucru este foarte important.
Important este modul în care stabilim noţiunea de „vină” şi în raport de ce anume.
Vrînd-nevrînd, tot la convenţiile sociale ne întoarcem; la tradiţie.
Ceea ce este acceptat ca „firesc” în anumite culturi, este considerat ca fiind „păcat” în altele.
Poligamia de exemplu.
Chiar şi incestul.
Sau, de ce nu, omuciderea – considerată ca fiind o datorie ritualică în anumite tradiţii. Sau la rigoare, o datorie patriotică – vezi războiul, de ex.
Aşa este cum bine ai spus : o problemă inepuizabilă la care nu se poate da un răspuns „fără rest”.
Salutare… spre noi culmi de civilizaţie şi justiţie reală!
1. Culmea clemenţei pe faţă… umană.
Să abrogi pedeapsa cu moartea, după ce ai avut grijă să dai ultimele două exemple de executare prin împuşcare… ca pe nişte câini.
2. Culmea umanitarismului.
Să fii animal cu faţă umană, să îndrăgeşti câinii şi să corespunzi portretului robot de la pct.1.
3. Culmea sincerităţii criminalului omenos.
Să ai şi tupeul să spui „Măi animalule!”
4. Culmea măsurii preventive.
Abrogarea de la pct.1
5. Culmea aflării adevărului despre nevinovaţii dispăruţi la „revoluţie”.
Autoeutanasia… de moarte bună.
6. Culmea supraomenească a vorbelor post-justiţie de la pct. 5
Numai de bine!
7. Culmea salutului Băşcăliosului.
S-auzim numai de bine!
8. Culmea relaţiilor româno-sovietice.
Mihail Gorbacov i-a reproşat umanoidului vânătoarea de câini turbaţi.
9. Culmea procesului internaţional împotriva umanitaristului intern.
Tribunalul de Ha-Ha!
10 Culmea promisiunilor onorate.
Mai întâi să condamne genocoidul şi apoi să se ţină de cuvânt prin înfăptuirea lui.
11. Culmea perspicacităţii.
Să strecori minciuna de la pct. 2- cum că portretul robot ar putea să îndrăgească vreun câine – şi s-o ia de bună toţi cititorii.
Erată la pct. 10 : „genocidul”
PS. „Îndrăgirea câinilor” de la pct. 2 a avut doar rol de contrast faţă împuşcarea de la pct.1.
12. Culmea speranţei românului.
Să deschizi ochii şi deja vezi o realitate de basm.
13. Culmea explicaţiei, privitoare la o idee fixă şi permanentă.
Ochiul dracului.
Ultima a fost chiar la 13 trecute fix. (ceasul lui Tibi e devansat cu o oră) 🙂
Salut Băşcăliosul
Ştii care-i culmea culmilor ? CULMEA !
Ceasul meu mere ghinie, daă ora blogului se va corecta automat la trecerea verii. 🙂
ps. Întreacăt fie spus, eu aş cam abroga abrogarea pedepsei capitale măcar pentru vreo doi ani.
ps. În treacăt, ţinteşti câteva culmi? Ce rost mai are?
Nimeni şi nimic nu le mai educă.
Cîteva „culmi” ţintite bine şi doborîte fără pic de remuşcare ar cam pune cu botul pe labe muuuulte jigodii care nu ştiu de altceva, decît de FRICĂ !
Deci ar fi bună şi justiţia la ceva: batem şaua ca să priceapă iapa… să treacă la înţărcat.
Când s-a inventat soneria, până şi uşa a scăpat se bătaie. Poftim educaţie! 🙂
Eu aş abroga-o definitiv pentru pedofili şi omorâtorii de copii.
Băşcăliosul
Sigur că ar fi bună şi justiţia la ceva dacă ar lucra just. Aşaaaa, produce mai mult injustiţie.
Şi de cînd s-a inventat datul telefonului acasă înainte de a ajunge în persoană acolo, au scăpat o grămadă de căsnicii de la o injustă despărţire. 🙂
Cu telefonul antemergător rişti să fii suspectat de Doina că îi faci vreo aluzie… la grămadă, c-aşa-i în sportul de buluceală. 🙂
Eu n-am făcut aluzie cu sunatul decât la bătaia în uşa care a rămas între timp o needucată primitoare.
Au priceput asta şi hoţii. Nu-şi mai bat capul cu ea şi întră fără s-o mai bată. Numai mascaţii intră pe uşa ospitalieră ca berbecii… cu berbecul tot înainte.
*
Am mai spus-o recent:
-Alo, familia Ionescu?
-Nu ştiu, mânca-ţi-aş, abia am intrat.
Ei, iată un risc de la care nu mă dau la o parte. 🙂
*
Sună telefonul.
– Cu domnul Popescu vă rog !
– Greşeală. Aici locuieşte familia Popa.
După mai multe apeluri de acelaşi fel, domnul Popa răspunde iar la telefon şi urlă exasperat :
– Indiferent care eşti la telefon, îţi spun pentru ultima dată : aici nu locuieşte nici-un Popescu !
– Bună ziua domnule şi vă rog să vă calmaţi. Popescu sînt. M-a căutat cineva ?
Ti-am zis deja că ai ceva cu familia Popescu. 🙂
Se vede că bancurile sunt inspirate din realitate.
Bună Băşcăliosule,
Se vede că nu ai citit despre domnul avocat Georgescu, cel care bate la uşă şi când intră şi când iese…
Bună, Doina!
Am citit, inclusiv despre Paulică Spătaru. Într-un moment, am crezut că ăsta îşi folosea arsenalul din dotare… ca deschizător de uşi.
Ai văzut cât de greu era în comunism să-ţi alegi un avocat? 😛
Dar să-l mai şi păstrezi!
🙂
Off topic
http://www.trilulilu.ro/Gabriel1926/2ecb74ba08690f
Stihuri pentru pomenirea unui câine cu numele nemţesc, e drept
dăruit autorului de un prieten franc. Crescut însă la Isarlâk.)
Primăvară belalie
Cu nopţi reci de echinox,
Vii şi treci
Şi-nvii, stafie,
Pe răpusul câine Fox!
Fox frumos
Cu dinţi oţele
Şi preţ mare
La căţele,
Fox nebun
Scurt de coadă
Fuge-n lume,
Se înnoadă!
Primăvară belalie,
Insomnii de echinox,
Dimineţi, lăsaţi să vie
Cum venea, băiatul Fox:
Capul, cafeniu pătat,
Cu miros de dimineaţă,
De zăvozii mari din piaţă
În trei locuri sângerat,
Îl lipeşte de macat,
Ochii-ntoarce, a mirare,
Din piept mare:
Ce lătrat!
Pomi golaşi şi zori de roşuri!
(E aprilie, nu mai)
Forfotă de fulgi pe coşuri,
În cuib fraged: Cir-li-lai.
– Fox al meu, îţi place, hai?
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
Te-ai sculat cu noaptea-n cap,
O să-ţi dea colgiul hap,
Fox cu ochii-ntorşi cu albul,
Fix cu ochii la harap!
Sus în pat
Haide – zup!
Adă botul
Să ţi-l pup.
La ureche-apoi să-l pui,
Să zici iute ce-ai să-mi spui.
Vrei să batem lunci, păduri?
Ori eşti poate în călduri
Şi-ai venit să-ţi caut fată
Tot ca tine de pătată:
Nunul vinovat să-ţi fiu,
Să-mi vând sufletul de viu!
Nu mă bag să caut fată,
Că e treabă mult spurcată
Şi cădem în postul mare
Şi-am căinţele amare.
Dar nu-ţi arde de păduri
Şi mai va până-n călduri.
Văd acum ce sta să zică
Botul tău. Ştii vreo pisică!
Şi ţii minte că mi-e dragă,
Miorlăita, care-şi bagă
Prin cămări, prin aşternuturi,
Ochi-pucioasă, de te scuturi:
Dracu-aducător de boale,
Cald inel, cu blană moale
Şi cu prefăcut răsuflet
Ca păcatele din suflet!
Stai un pic,
Că mă ridic
Şi-i venim acum de hac!
Lasă numai să mă-mbrac
Şi-ţi ajut să urci în pom,
Câine vorbitor şi om,
S-o dăm jos din pom şi cracă,
Apoi – tava
Şi-n tarbacă,
De trei ori de capul scării
Să-i frângem şira spinării!
Nalt, curat sub corn de rai,
Dezlega-vom: cir-li-lai,
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
Talentul lui Ion Barbu este incontestabil dar şi contondenţa ciomagului său!
În toată opera încifrată această poezie poartă stropi de suflet.
Se pune de un turneu de concerte marca tudor Gheerghe, dintre care unul la bucale, la care NU am voie să lipsesc.
Şugubeaţă idee ai avut acum!
Am citit şi ascultat cu admiraţie.
La căţeluşul meu n-aş renunţa pentru nimic în lume.
Ba, a fost o idee preluată de la un mail al Doinei! 🙂
Postare nouă
Eu am zis să fiu politicos şi să nu vă întrerup. 😀