Text publicat de Mihail Sebastian în România literară, an II, nr. 64, 6 mai 1933
MIRCEA ELIADE : MAITREYI
Dacă aş fi cu desăvîrşire sincer cu mine şi cu dumneata, cititorule, aş tipări aici, în locul cronicii literare, o singură mărturisire : nu pot să scriu despre Maitreyi. Cu asta aş termina socotelile şi am trece mai departe, să vorbim despre altele, cărţi, probleme, literare polemici, idei, că sunt, slavă Domnului, destule. Se întîmplă şi în viaţă – nu-i aşa ? – lucruri pe care le păstrezi exclusiv pentru tine şi peste care arunci o lespede interioară, niciodată bănuită de ceilalţi, pentru ca altminteri să continui să rîzi. Să umbli, să mănînci şi să ai opinii ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Aş fi atît de bucuros să am curajul de a face acelaşi lucru cu Maitreyi! Cartea aceasta îmi deschide atîtea porţi intime, încît a vorbi despre ea mi se pare un act de proprie devastare. Nu e o lectură pe care o judec. Este un ceas de viaţă proprie asupra căruia sunt silit să fac un oribil referat. Ar fi trebuit – toţi cei care am citit Maitreyi – să oblonim în noi povestea asta şi să convenim a o trece în tăcere, fiecare păstrînd-o pentru consolările sau dezastrele lui personale.
Se zice că oamenii care supravieţuiesc unei mari catastrofe – un naufragiu sau un incendiu – nu vorbesc niciodată între ei despre ce s-a întîmplat. Maitreyi este un asemenea dezastru sufletesc. După ce ai închis cartea, viaţa din jur ţi se pare scăzută, mediocră, nici suficient de trivială măcar, cu toate orizonturile trăite. Pentru o bună bucată de vreme, Maitreyi te dezadaptează. Ţi se pare deşert să te duci la lucru, să saluţi, să scrii. Te apleci asupra vieţii tale, ca asupra unui destin străin. Îţi trebuie o convalescenţă de cîteva zile ca să revii la agenda ta de avocat, profesor, gazetar, sau ce se întîmplă să fii. În cazul nostru – din nefericire – critic literar.
Niciodată, exerciţiul criticii nu mi s-a părut mai sterp. Comentarii, comentarii… Ştiu atît de bine că există în Maitreyi un punct de foc pe care nici eu, nici nimeni nu-l va capta! Şi totuşi, iată, sunt gata să dau ocolul cărţii şi să precizez : “judecăţi de valoare”, ca un farmacist, care, cînd a spus preţul unui gram de mercur, crede că a spus ceva despre esenţa mercurului.
Simplul gînd de a vorbi despre cartea asta într-o cronică săptămînală, de a o înscrie deci într-o “mişcare literară”, de a o pune alături de alte nume şi opere, de a o încadra într-o categorie critică, acest simplu gînd mi se pare că este de la început o trădare, căci Maitreyi este un fapt unic, fără precedent şi fără urmare, un fapt pe care ar trebui să-l iubim şi să-l înţelegem în afară de orice deprinderi curente de judecată critică.
Mă întreb cum anume voi face lămurit acest lucru şi, aducîndu-mi aminte că am scris în fiecare săptămînă aici despre atîtea cărţi bune şi proaste, nu ştiu cum să vă spun mai categoric că Maitreyi trebuie scoasă din rîndul lor, că nu este vorba acum despre o carte excelentă sau detestabilă, ci de altceva, pentru care toate formulele noastre critice sunt incuficiente. Talent, psihologie, emoţie, profunzime, atmosferă, construcţie etc., etc. Cît de inexpresive sunt jucăriile acestea critice.
Maitreyi le depăşeşte pe toate. Maiteyi îl depăşeşte pe Mircea Eliade însuşi – nu în sensul că i-ar întrece posibilităţile de creaţie, dar în sensul că această carte trece dincolo de cariera sa de scriitor (“dincolo” nu înseamnă “mai sus” ci “pe alt plan”), dincolo de preocupările sale de cugetare, dincolo de problemele sale spirituale. Maitreyi este un miracol împlinit. Mircea Eliade, – acest Mircea Eliade cu care scriem în aceeaşi redacţie, cu care mergem la cinematograf, pe care îl necăjim şi care ne necăjeşte în discuţii amicale – el nu are în împlinirea acestei întîmplări miraculoase care se numeşte Maitreyi decît rolul unui martor. Fiecărui timp, probabil, îi trebuie o carte frumoasă despre iubire. Daphnis şi Chloe, Paul et Virginie. Maitreyi este această carte de iubire. Destinul l-a solicitat pe Mircea Eliade să o scrie şi să ne-o dea. Vedeţi, destinul ştie să-şi aleagă oamenii.
Cred cu atîta certitudine că Maitreyi este un fapt excepţional, încît nioci nu încerc să-l leg de antecedentele literare ale lui Mircea Eliade. Ar fi uşor – şi interesant, de altfel – să observăm în ce relaţii se află cartea aceasta recentă faţă de Isabel şi apele diavolului, dar ar fi vorba de relaţii strict artistice, adică neglijabile şi în orice caz de plan secund. Că viziunea de romancier a autorului s-a netezit de la Isabel încoace, devenind mai sobră, mai liniară şi mai fermă, se vede foarte bine din lectura lui Maitreyi. Dar acest lucru îl putam afla din alte pagini (“Jurnalul” publicat în revista Azi, de excepţională valoare pentru definirea scriitorului epic Mircea Eliade). Că problematica din Isabel, de un juvenil şi profund totuşi satanism, şi-a liniştit de atunci apele turburi, evoluînd spre un simţ tragic, mai puţin exterior, mai resemnat, mai împăcat cu sine însuşi şi atenuant, de un vag umor, pe care întîile fapte literare ale lui Mircea Eliade nu-l aveau deloc, că neliniştea ce tăia adînc pînă la tumult şi confuzie, în paginile lui din primii ani, dinaintea plecării în India sau din anul întîi al şederii sale acolo, că această nelinişte, fără să se piardă, a luat de atunci forma matură de expresie şi căutare, o aflăm desigur, şi din Maitreyi, dar mai ales din alte pagini recente ale sale, din fragmentul romanului Victorii tipărit tot în Azi şi din aproape toate eseurile sale publicate anul acesta în Vremea, eseuri care vor trebui neapărat tipărite în volum, pentru a se înţelege că genul acesta abia cu Mircea Eliade începe să creeze valori originale la noi.
Dar, repet, este inutil să-i solicităm lui Maitreyi semnificaţii critice, pe care autorul ni le oferă larg în toate celelalte scrieri recente ale sale. Maitreyi trebuie păstrat pentru ceea ce are absolut unic, unicnu numai în literatura noastră, dar în literatura lui Eliade însuşi.
E neîndoios că istoria literară rom,ânească va păstra cartea aceasta pentru nenumărate argumente de ordin artistic. Într-o epică plină de averi, arendaşi, revoltaţi social de stil sămănătorist, cucoane sentimentale şi eroi superiori rataţi în provincie, într-o asemenea epică, oamenii, culorile, situaţiile, portretele lui Mircea Eliade însemnează o puternică şi decisivă revoluţie. Lucru pe care l-am remarcat şi altă dată cînd am vorbit despre tulburătoarea domnişoară Roth din Isabel. Paul Sterian îmi spunea de curînd că plecarea lui Mircea Eliade în Indii echivalează pentru romanul românesc cu plecarea lui Delacroix înAlgeria pentru plastica franceză. Comparaţia mi se pare neasemuit de fericită. Cine a văzut vreodată o colecţie Delacroix, va verifica această apropiere. Mircea Eliade îi deschide romanului românesc ţinuturi umane noi, îi aduce prin ferestre brusc deschise, un alt cerc, o altă lumină, alte culori, de o intensitate pînă la el neştiută, psihologii, siluete, drame şi momente, dar inaugurează un alt drum în arta noastră literară.
Dar toate acestea, toate, rămîn sub Maitreyi. Findcă Maitreyi, după cum am spus pînă aici, continuă totuşi a fi altceva.
“Altceva”, e foarte uşor de spus. Ce anume însă ?
Nu ştiu. Un poem poate, o legendă, un mit. Vedeţi, tot ce vă pot spune despre Maitreyi, este o mărturisire personală, în nici un caz o precizare critică. O dată cu închiderea cărţii, povestea iubirii lui Allan şi a Maitreyi a trecut în mitologia noastră intimă, în rădăcinile cele mai adînci ale folclorului nostru personal. Îmi aduc aminte de tragedia aceasta, ca de un sîmbure nestins al unei dureri mari din trecut, din propriul meu trecut. Îmi aduc aminte, poate, de o noapte petrecută singur pe ocean. Îmi închipui că trebuie să fie un sentiment asemănător. Este un sentiment ireductibil, care nu se explică. Îl trăieşti sau nu.
Dacă ar ajuta la ceva, v-aş spune că e cea maio frumoasă şi mai tristă carte pe care am citit-o. Sau mi-aş corecta această confesiune categorică, amintind de alte pagini frumoase, de unele păoeme ale lui Baudelaire, de unele versuri ale lui Mallarme, de unele poveşti ale lui Turgheniev, de Pan al lui Knut Hamsun, de Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier… dar nu ajută la nimic. Misterul lui Maitreyi rămîne mai departe, închis ca un inel aruncat în mare.
Şi e cu atît mai greu de explicat acest mister, cu cît nu ştii de unde începe, totul fiind cuprins într-o derutantă simplicitate, de la prima pagină pînă la cea din urmă. Mircea Eliade este un scriitor lucid şi cele mai febrile pagini ale sale indică, în cele mai patetice momente, prezenţa unui ochi scrutător, ce nu iartă evadări lirice.
“Cînd iubesc cu adevărat pe cineva îmi place să ascult lumea bîrfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conştiinţei mele, pe care nu le pricep şi de care nu-mi place să-mi aduc aminte”(p.9)
O asemenea observaţie (şi sunt multe în cursul acestei cărţi totuşi pastorală) ar putea să schimbe drumul povestei spre interpretări psihologice, probleme intime, căutări complexe. Ar trebui în orice caz să rupă cercul magic de incantaţie şi vrajă ce înconjoară drama din Maitreyi. Totuşi, prin nu ştiu ce inexplicabil dar de poet, cartea este construită pe elemente strict epice şi pe observaţii continuu lucide, fără lirism, într-o lumină calmă şi dureroasă de poem.
Din halucinanta rătăcire a lui Allan (p. 212-218) din această goană disperată, strivitoare, plină de cea mai năvalnică sfîşiere interioară, din aceste pagini pe care nu le recitesc fără strîngere de inimă, reţin totuşi curioasa paranteză de la pagina 216, atît de precisă, practică şi crudă în brutalitatea notaţiei :
“Straniu, cu toată durerea mea, eram conştient că port asupră-mi cinci sute de rupii şi, de cîte ori se apropiau oameni, duceam instinctiv mîna la portofel”.
Asemenea remarcă îl trădează pe romancier şi psiholog, pe observatorul exersat, pe căutătorul de detalii exacte. Este uluitor, repet, cum din asemenea trăsături epice se clădeşte o carte atît de vrăjită, purtînd peste toate imaginile ei obiective, ritmul unei emoţii care ridică cele mai uşoare detalii la o înaltă semnificaţie.
Bănuiesc că trebuie să fie aici, sub această definitivă simplicitate, foarte multă artă şi o extrem de subtilă tehnică. Dar mi-e cu neputinţă să discut opera din acest punct de vedere. Poate altă dată, mai tîrziu, la o a doua lectură, cînd voi fi uitat melodia cărţii, cînd voi fi pierdut gustul acesta inexprimabil de bucurie şi de moarte. Sunt cîteva rînduri în Maitreyi care exprimă cu multă linişte şi cuprinzînd nesfîrşite orizonturi lăuntrice acest sentiment pe care ţi-l lasă lectura cărţii.
“Aş vrea să fiu o buturugă, plutind a lene, senină, beată de apele Gangelui. Să nu mai simt nimic, să nu-mi mai amintesc de nimic. Oare nu poate fi un sens al existenţei această întoarcere la mineral, la cristal de pildă ? Să fii un cristal, să trăieşti şi să împarţi lumina ca un cristal…”
Poate că asta, sentimentul ăsta, este Maitreyi, poate că aici stă cheia legendei, punctul de foc al poemului, centrul care îi uneşte toate drumurile torturate şi i lepacifică. Vreau să întîrzii cît mai mult în această lumină şi nu consimt să o sacrific unei cronici. Îngăduie-mi, cititorule, să-ţi vorbesc altă dată edespre cartea lui Mircea Eliade. Te-am prevenit, de altminteri, că nu pot să o fac astăzi.
Mihail Sebastian
Ce părere ai despre această carte ? Dacă nu ai citit-o încă, ce mai aştepţi ? 🙂
Tiberiuorasanu's Blog 