Castelul Chillon

Situat pe malul lacului Leman, cel mai mare lac din Europa occidentală, Castelul Chillon este un vestit punct de atracţie pentru turiştii care vizitează Elveţia. Macheta

Şi cum arată castelul pe dinafară

Accesul la castel se face relativ simplu, fie cu vaporaşul care face înconjurul lacului Leman, fie din Montreux, pentru cei care au ajuns aici cu trenul, cu autocarul sau cu automobilul. De istoria acestui lac se leagă o bună parte a istoriei atît a Elveţiei cît şi a Franţei. Am să încerc o traducere liberă a pliantului primit la intrare, a principalelor date consemnate aici. Rog pe oricine îmi poate furniza amănunte să nu ezite să mi le ofere. Deci.

Aşa cum se prezintă acum, Castelul Chillon este rezultatul a mai multor secole de construcţie şi de reamenajări diverse. Construit pe o insuliţă stîncoasă, castelul a oferit o protecţie naturală şi un amplasament strategic pentru trecerea dintre nordul şi sudul Europei. Istoria castelului a fost marcată de trei mari perioade: perioada savoiardă ( din secolul XII pînă în 1536); perioada bearneză (din 1536 pînă în 1798); perioada actuală începînd din 1798 de cînd castelul aparţine cantonului Vaud. Cercetările arheologului Albert Naef (1862 – 1936) au atestat locuirea acestui sit încă din perioada bronzului. Cea mai veche menţiune scrisă despre acest castel datează din 1150; familia de Savoia controla deja această fortăreaţă şi evident, şi căile de navigaţie de pe Lacul Leman.  Elveţienii, cu precădere bearnezii au cucerit Ţara Vaud şi au ocupat Castelul Chillon în 1536. Timp de 260 de ani, castelul a servit ca fortăreaţă, arsenal şi ca închisoare. În timpul revoluţiei din 1798, bearnezii au părăsit Castelul Chillon, care începînd cu anul 1803 aparţine cantonului Vaud.

În cartea sa, Rinul, Victor Hugo face referire la un anume Francois Bonivard (1493 – 1570) istoric şi om politic care a fost întemniţat aici. O legendă afirmă că un mare admirator al acestui om care fusese inclusiv stareţ la o mănăstire, s-a deghizat şi a reuşit să intre în castel pentru a încerca să-l elibereze. Descoperit, a fost la rîndul său, întemniţat. Ştiind că acest castel era înconjurat de apă, a reuşit să sară pe o fereastră. N-avea bietul de el de unde să ştie că Lacul Leman scăzuse foarte mult, şi s-a zdrobit de stînci. Istoria n-a reţinut mare lucru despre acest tînăr dar, Victor Hugo îi atribuie şi un nume: Michel Cotie. Care-i adevărul? Adevărul este că însuşi Lord Byron a încercat să afle mai mult despre această istorie dar, nu a primit autorizaţia necesară. Există totuşi o inscripţie care atestă trecerea poetului prin acest castel, şi o pereche de cătuşe despre care se afirmă că l-ar fi înlănţuit pe Bonivard. Ador legendele! Se pare că dincolo de legendă, aici erau întemniţate şi bietele femei despre care se credea că sunt vrăjitoare. Şi nu doar întemniţate ci, torturate şi chiar arse pe rug. Dincolo de istorie şi de legende, acest castel, este un obiectiv turistic interesant, care oferă privelişti minunate de la înălţimea donjonului spre Montreux şi spre Lacul Leman.

Dacă ai o imaginaţie destul de bogată, poţi pretinde că vezi şi Lausanne, şi Geneva. 🙂 Se pare că de aici s-a inspirat şi doctorul Oprescu atunci cînd le promitea bucureştenilor, autostrada suspendată. 🙂  În prezent, la castel sunt organizate diverse evenimente culturale. Şi cred că merită amintit faptul că acest castel este proprietate privată, iar o serie de încăperi sunt strict interzise publicului.

Vor urma imagini din interiorul castelului.

Read Full Post »

De la Lausanne la Basel

De aici avem la dispoziţie două variante: fie alegem ruta cu schimbarea trenului la Berna, fie alegem ruta directă şi pare-se mult mai spectaculoasă care trece prin Neuchatel. Alegem ruta a doua. Ca de obicei şi acest tren este pe trei sferturi gol, iar locurile sunt la alegere. Totuşi; e musai să respecţi clasa pentru care ai legitimaţie de călătorie. Nu ştiu ce se întîmplă în caz contrar dar, este limpede că nimeni nu are chef să încalce regulile. Ştiu ei ce ştiu.

E limpede că suntem în era informaticii. Cu excepţia mea, (stau cu antica agendă în braţe)

cam toţi călătorii au scos de pe te miri unde care un Ipad, care un Iphone şi s-au refugiat printre pixeli.  Stînga şi dreapta, şes. Ogoarele sunt îngrijite şi lucrate conştiincios. După Yverdon-les-Baines, pe partea dreaptă apare un lac imens.

Este plină Elveţia de lacuri frumoase. Din păcate, acumulatorul s-a cam descărcat şi cam gata cu pozele. Plus de asta, ba intrăm în tunel, ba ieşim, pas de fotografiază ceva. 🙂  Ne apropiem de Neuchatel. Au reapărut superbele terase cu viţă de vie. Din goana trenului prin faţa noastră defilează blocuri de locuinţe, hale industriale, depozite. În dreptul localităţii Ligerz apare un lac ceva mai mititel. Are şi acesta farmecul său aşa cum şi ziua aceasta a avut farmecul ei. Noica spunea: “nu lăsa neculeasă mierea fiecărei zi”. Cred că în această sptămînă noi am umplut cîteva borcane cu miere, miere pe care o vom savura pe îndelete, cîteva luni în şir… De aici a reapărut în difuzoare limba lui Goethe. Iar au început să se succeadă tunelurile.

Îmi închipui cum gospodarii cantoanelor mai organizează cîte-un referendum: – Mai facem un tunel? – Jaaaa, răspund cetăţenii. 🙂  Am oprit la Biel/Bienne.  Peisajul s-a modificat încetişor: au reapărut pădurile de conifere. Urmează Grenchen (nu Grachen 🙂  ), unde ploaia a reintrat în drepturile sale fireşti. Mă tot uit pe hartă să văd cît de aproape de casă suntem, pentru că ziua asta frumoasă a fost destul de lungă. Am depăşit 12 ore de cînd suntem pe drum şi începe să se vadă.  De la Grenchen trenul avea două variante de parcurs. Din motive care-mi scapă, a intrat pe varianta cu tunel (jaaaaaa 🙂  ), care ne va duce la Moutier, Delemont, Laufen şiiii, Baseeeel!  Cealaltă rută ar fi trecut prin Olten, nodul feroviar de care am mai amintit. Deja suntem familiarizaţi cu peisajul: pădure, munte şi tunel (jaaaaaaaa 🙂  ). Serios vorbind să reţinem că:

– Prin referendum popular a fost respinsă idea de a mări concediul la 6 săptămîni de la actualele 4 săptămîni.

– Tot prin referendum a fost acceptată impunerea unei limite de construcţie pentru cei care vor să aibă a doua locuinţă. Fiecare comună, canton, poate avea un maxim de 20 % din numărul locuinţelor în categoria – a doua casă. (în Elveţia cam doar 40 % din locuinţe sunt în proprietate individuală/familiala)

– Tot prin referendum a fost acceptată legea fiscală care prevede că taxarea firmelor de jocuri de noroc să fie destinată fondului de pensie şi încasările din loterii să fie destinate cheltuielilor de publică folosinţă .
NOTĂ . În Elveţia referendumul are putere de lege .

Mă întreb dacă se vota în RO aceste propuneri , ce rezultate se obţineau.

De ajuns pentru azi. Mîine, la cererea expresă a dragei almanahe, Castelul Chillon. 🙂

 

Read Full Post »

De la Montreux la Lausanne

Deocamdată suntem pe vaporaş,

savurăm o bericică şi admirăm peisajul. Dumnezeule! ce ţară frumoasă! – exclam. Şi de data asta, adaug: bine că-i locuită… Reveniţi la Montreux,

recuperăm bagajele şi consultăm tabelul cu mersul trenurilor. Din cele 3-4 trenuri pe oră către Lausanne, primul vine peste cinci minute. Poftiţi în vagoane, vă rog! 🙂 . Mă gîndesc pur şi simplu că viitorul nu înseamnă viziunea SF potrivit căreia fiecare individ posedă aparat propriu de zburat. Cred că viitorul înseamnă infra şi suprastructură, transport pus la punct, oameni amabili, curăţenie. Din acest punct de vedere, Elveţia este deja în viitorul la care multe alte ţări nu vor ajunge prea curînd. Unele, poate niciodată. S-a cam întunecat, a început şi o ploicică dar, nu mai contează: Lausanne este aproape şi noi vom vedea cîte ceva şi pe acolo. Trenul aleargă pe marginea lacului iar pe dreapta se succed case înconjurate de terase cu viţă de vie. Terasele sunt tencuite cu piatră de rîu la exterior şi folosesc fiecare ccentimetru pătrat de pămînt cultivabil. De ce sunt elveţienii bogaţi? Kilometru după kilometru de  pămînt este cultivat cu trudă, cu dragoste şi cu pricepere. Ajunşi în gara Lausanne,

ochim repede gura de metrou şi mergem la staţia Ouchy unde vedem portul

şi un părcuşor cu statui. Ploaia ne cam sîcîie şi ne întoarcem repejor la metrou pe care îl luăm pînă la staţia Riponne M. Bejart. Sper să nu vă miraţi că metroul este automat, fără mecanic. Cu harta în braţe ochim calea către strada “Escalier de Marche” şi după ce urcăm vreo 150 de trepte şi cîteva pante (ne-am obişnuit: aşa este toată Elveţia), dăm de Munsterul local.

Biserică mare, în care numai pe scaune încap lejer peste o mie de oameni.

Aer sobru, lumină puţină, vitralii superbe dar insuficiente. Nu zăbovim prea mult. ne mai învîrtim puţin prin centrul vechi; nimic spectaculos: magazine, hoteluri şi voila! prima cerşetoare.

Mai găsim o catedrală unde părea că nu avem voie să filmăm. Totuşi. Un bărbat cu faţa senină înarmat cu ditamai aspiratorul, la întrebarea mea dacă pot face poze, a răspuns convins: OUI! Atunci… Remarc diferenţa dintre amvonul vechi şi cel nou. Pare-se că audienţa de azi este mult mai redusă.

Plecăm şi de aici şi nu după multă vreme trecem pe o stradă unde observ o plăcuţă comemorativă de bronz.

Şi pentru că ploaia nu ne slăbeşte nicicum iar străzile sunt – ca peste tot – numai colină şi pantă şi suntem cam obosiţi, ochim o braserie să ne astîmpărăm foamea şi setea, Grand Chene. Suntem conduşi de un tinerel la o masă într-un colţ unde pe banchetele îmbrăcate în piele verde citesc pe nişte plăcuţe: Sir Colin, M. Boyer, Platini, Alain Delon, Line Renard, etcaetera. Probabil că această braserie a avut şi vremuri mai bune dacă era vizitată de aceşti oameni celebri. Or mai veni? Nu contează. Am cerut meniul zilei – jeudi – şi am primit nişte farfurii uriaşe cu o delicioasă “Blanchette”. Gata cu Lausanne. Ura şi la gară. 🙂

Read Full Post »