N-am avut un somn chiar atît de adînc cum sperasem dar, nu mai contează. Ne-am trezit voioşi şi puşi pe fapte mari. După micul dejun consistent, mai dăm o raită pe la parterul hotelului pentru a-i mai descoperi din secrete. Abia acum observ că mai există o sală denumită Atrium, unde doritorii pot fuma. E bine de ştiut că tot aici, se mai poate savura şi cîte-o bericică învăluită în aburi de tutun, lucru care în restaurantul hotelului sau în cameră, nu-i posibil… Bine şi aşa!
A venit şi Eva, ne urcăm în mini-buz şi pornim. Străbatem oraşul încă adormit deşi este deja ora 9; pe lumină, alternanţa de clădiri vechi cu cele foarte vechi se vede mai limpede dar deocamdată, încă nu-s prea impresionat. Se văd şi multe clădiri în mod evident abandonate, sau cel puţin neutilizate; nu-mi bat capul să aflu de ce. Pe lîngă, noi se scurg alene tramvaie în care puţinii călători par plictisiţi; ei ştiu de unde vin şi unde se duc. Pe trotuare, puhoaie de turişti mişună în sus şi-n jos, zgîindu-se cu aviditate şi fotografiind în rafală tot tot tot. 🙂 Evident, japonezii sunt în număr mare ca mai peste tot pe unde am mai fost; de exemplu, în Grecia.
Eva ne vorbeşte într-o limbă care seamănă binişor cu limba română dar după ce greşeşte de cîteva ori spunînd stînga dar arătînd spre dreapta, nu mai sunt atent la spusele sale şi nici nu le mai consemnez. Spunea pe de rost o poezie învăţată şi cam atîta tot: uite Palatul-nu-ştiu-care, uite Primăria, uite Parcul-nu-ştiu-cum, „în anul bla-bla-bla s-a întîmplat bla-bla-bla”, etcaetera. De fapt, noi am pornit către ţelul principal al incursiunii noastre matinale: Castelul din Praga. Revedem acum pe lumină, succesiunea de poduri care traversează Vltava, poduri pe care le văzusem miraţi şi încîntaţi aseară, la venire. Fluviul este învăluit într-o ceaţă alburie, străbătut de nenumărate vaporaşe, iar aerul de deasupra sa, este brăzdat de stoluri de pescăruşi gălăgioşi care din cînd în cînd se aşează pe suprafaţa volburată a apelor, alături sute de lebede şi de raţe sălbatice. Tuuu-tuuu îmbie din cînd cîte-un vaporaş; tuuu cînd vii la plimbare? Imediat ce plecăm de la Castel, promit în sinea mea.
Ajungem lîngă vestitul Castel din Praga. Ridicat pe o colină care domină oraşul, este maiestuos şi impunător. Nu-l vom vedea decît pe dinafară pentru că doamna Eva, n-are chiar aşa de mult timp la dispoziţie ca să stea după cheful turiştilor; treaba sa este să ne arate pe dinafară cîteva obiective turistice, iar cine are chef de amănunţeală n-are decît să vină singur, altă dată. Observ că dacă alte expresii îi lipsesc din vorbirea curentă, doamna Eva ştie foarte bine sensul expresiei „asta nu-i triaba mia”. Mno binie, dragă doamnă Ieva; nu ne-am şucări noi din atîta lucru şi nu vom căuta gîlşeavî. Nu mă pot abţine totuşi, şi o întreb unde a învăţat să vorbească româneşte. Cu candoare, răspunde că de fapt, ea este pregătită pentru turiştii italieni, româna fiind doar o, cum îi spune? Ea nu ştie cum îi spune, eu nu mai sînt curios să ştiu pentru că m-am lămurit, deja.
Aflăm totuşi de la frumoasa Evă cîteva lucruri interesante. După ce o ajut să pronunţe opt sute în loc de opt zeci de ani, (corect 880 de ani dar, nu mai contează) aflăm că Praghezii se pot mîndri cu faptul că după mai bine de o mie de ani, actualul Preşedinte este instalat exact în acelaşi loc de unde era naţiunea condusă în vremurile vechi, lucru unic în Europa; Catedrala din apropiere este construită dintr-o gresie specială, gresie care cu trecerea vremii se înegreşte; (nu e chiar aşa de specială gresia asta, îmi vine să spun dar, nu cred că Eva a auzit de Biserica Neagră din Braşov); că o statuie a nu ştiu cui din faţa Palatului, este făurită de doi meşteri, culmea! Din Braşov; şi aşa mai departe. Drept este că vremea s-a zburlit şi un vînt rece ne pătrunde pînă la oase. Ne putem adăposti puţin în catedrală? Nuuuuu. Şi asta nu pentru că n-ar vrea Eva care este la fel de rebegită ca şi noi. Pur şi simplu, vizitarea Catedralei, începe abia după ora 12, oră la care noi vom fi fost de mult, plecaţi de aici.
Ne retragem către ieşirea din Castel şi după ce admirăm o Piaţă uriaşă, ne îndreptăm către un parapet de la care se poate admira o splendidă panoramă a Pragăi.
Alte explicaţii în limba ceh-ital-română; uite acolo o copie a turnului Eiffel, uite acolo nu-mai-ştiu-ce, uite acolo alt-nu-mai-ştiu-ce. Începem să coborîm încetişor un şir de trepte către centrul istoric al vechiului oraş. De fapt, aici se strecoară o inexactitate: Praga este situată pe ambele maluri ale Vltavei, şi se compune de fapt din patru mari districte, fiecare district avînd propria sa istorie şi propriul său „centru istoric”; abia din 1922 se poate vorbi despre o singură Pragă. Cei interesaţi, pot citi pe Wiki mai mult…
Tot coborînd pe străzile înguste, lăsăm în urma noastră zeci de magazine şi de restaurante, cafenele, clădiri falnice sau mai puţin, cîteva lăsate inexplicabil în paragină, vedem şi Ambasada României, trecem pe lîngă Catedrala Sfîntului Nicolae unde nu intrăm bineînţeles, şi ajungem la Podul Carol. Vestitul Pod Carol. Pod pe care îl străbatem agale alături de miile de turişti veniţi din toate colţurile lumii, să îl admire.
Pod care este plin de tarabe care oferă artizanat şi de artişti plastici dispuşi să-ţi facă un portret în circa 20 de minute sau o caricatură, în numai 5 minute. De asemenea, doritorii pot cumpăra tablouri gata făcute la preţuri destul de modice. Mai ştii? Poate că unul sau mai mulţi dintre amatorii de artă, vor da lovitura: ce cumpără acum cu zeci de euro, poate să valoreze în timp, chiar milioane…
Se aude şi o muzică de bîlci provenită de la un flaşnetar simpatic.
Nu lipseşte nici cel mai umil reprezentant al societăţii: cerşetorul prosternat.
După ce-am traversat vestitul pod, ajungem pe străduţele întortocheate ale „vechiului centru istoric” 🙂 şi nu după multă vreme, ajungem în Piaţa de Crăciun. După ce ne arată şi Turnul cu ceas, Eva îşi ia grăbită la revedere de la noi. Aveam să înţeleg mai tîrziu de ce se grăbea. Evident că ne-am luat la revedere în mod cumsecade: cîţiva bărbaţi din grup i-au sărutat mîna dar, n-a făcut nazuri dacă eu am ţucat-o pe obrajii săi înroşiţi de ger. 🙂 Ba, chiar a zîmbit cu gura pînă la urechi. Adio, doamnă Eva. Pînă la urmă, ai fost simpatică foc. 🙂
Brrr…M-a cam luat frigul. Nu intram undeva sa bem o cafea? Sau o bere? 😛
Ba am intrat dar, ceva mai tîrziu. 🙂
Berea cehească este chiar extraordinară!
Am trecut prin Praga o singura data, in 1990. Era prima noastra iesire peste granita… A fost o trecere scurta si cam de „suprafata”. Amintiri vagi, plus dorinta neimplinita (pana acum) de a reveni cu timp si tihna…
La o simplă trecere este greu de înţeles ce înseamnă şi cum este Praga. Abia după cîteva zile începi să o apreciezi aşa cum se cuvine. Musai de văzut! Mie mi-a plăcut mai mult decît Viena sau Budapesta.
Frigul acela năprasnic mi-l amintesc și acum :))))
Tot Mala strana l-am luat la pas pe frigul acela înnebunitor, poposind destul de des la cafele firebinți și bere cu cârnați 🙂
Noi eram bine încotoşmănaţi pentru că ştiam că va fi foarte frig dar, am avut parte de mult mai multă vreme frumoasă decît de frig. Îngerul nostru păzitor… 🙂
În timpul zilei n-am prea pilicit; ne-am rezervat pentru searaaaaaa. 😀
Noi am prins un ger veritabil…altminteri senin cerul aproape în fiecare zi. Din pricina gerului imaginea toată era curată ca și cristalul!!
Nici noi nu piliceam:) Noooo…deloc! Pffff, pe frigul acela dacă nu piliceai, mureai! 🙂
Nu mă face să mă laud. 🙂 Că spun: într-un bar, după ce-am băut y beri fără să merg la toarşa leta, cehul de serviciu m-o întrebat de unde-s venit; era se vede treaba invidios. 😛
ioooi, nu mi-ai da-o pe lăbuţa mea pe duamna ieva? arşice aş fi făcut din ea! 😆 glumesc, desigur, dar cu o ţâră de iritare, aşa… de-aceea prefer de departe să scotocesc de una singură locurile pe unde umblu… nu-mi plac ghizii şi pace, deja mă gândesc cu oroare la ahmet, mehmet sau cum l-o chema pe cel care o să se hlizească la noi peste o lună aşteptând ciubuc…
şi Silvia a vrut să se-nfigă în ciuful dumneaei dar, gentleman cum îs, am preferat să o lăsăm în bună pace; voi explica mai tîrziu de ce; parţial, avea dreptate…
– –
aha! luna viitoare merge psi la Istambul, da? 🙂
da, luna viitoare e istanbul city break-ul! 😳 abia aştept. am ales o lună rece din mai multe motive, printre care şi speranţa că acest oraş suprapopulat de felul lui, nu va fi plin de turiştii verii. care vară viitoare încă nu ştiu încotro ne va duce.
am răbdare şi ascult şi restul poveştii. cuminte! 🙂
psi. şi noi plănuim să mergem la Istambul iar, după 20 de ani…
atunci, n-am înţeles mai nimic din ce era de văzut.
autocarul cu care am ajuns acolo, era plin de trepăduşii care vindeau rulmenţi şi cumpărau blugi şi papuci.
cei mai suspecţi în ochii vameşilor, eram tocmai noi! cei care nu aveam bagajele pline cu „chestii” 😀
am fost singurii turişti veritabili ai acelor vremuri şi am avut de suferit o înfiorătoare confuzie: credeau turcaleţii naibii, că mă duc cu „doamna” la „produs”. bleah. am avut de luptat cu vameşii, cu inerţia românaşilor, cu ghidul român care ne însoţea.
abia după ce-am făcut o criză de nervi explicîndu-le tembelilor că „doamna” este soţia mea legitimă, am putut pleca din vamă.
în fine… acel episod a fost foarte trist; acolo am înţeles ce înseamnă solidaritatea românilor: ZERO BARAT. 👿
bun găsit în noul an!
…dar cum să ”explic” Like-ul dat pentru ceva care pentru mine este mai mult decît o frumoasă poveste?…
Phaga rămîne unul dintre leacurile mele
bine te-am regăsit!
nu trebuie explicat nimic; abia cînd am plecat am înţeles ce lăsăm în urma noastră…
Ehe, și comentariile sunt teribil de interesante !
Eu contez foarte mult pe comentarii; de multe ori comentariile sunt mai suculente decît postarea. 🙂
Eu, stiam ca pe podul Carol sunt 42 de statui, nu va contrazic, posibil sa ma insel!
Sunt 30 de grupuri statuare dar, nu m-am învrednicit să număr cîte statui există în total.
Aaa … statuia din fata Catedralei Sf. Vitus este probabil cea a Sfantului Gheorghe doborand balaurul?
Catedrala Sf. Vitus si Podul Carol au fost construite concomitent, ceea ce se vede atat in arhitectura cat si in mici detalii. De exemplu, au dorit sa coopteze si Soarele la mareata lucrare. Mai precis ideea a fost ca Soarele apunand sa treaca printre cele doua turnuri ale Catedralei Sf. Vitus si sa apuna in catedrala, aproximativ in locul unde se afla mormantul Sfantului.
Si pentru ca performanta aceasta nu poate avea loc decat o data in an din cauza orbitei Soarelui, s-a ales ziua Solstitiului de Vara, ziua cea mai lunga a anului. Orientarea Catedralei si a Podului au fost alese in consecinta.
Daca veti fi la solstitiul de vara in Praga, mergeti la intrarea Podului Carol, poarta dinspre Orasul Vechi, unde se afla statuia lui Carol al IV-lea si a celor 4 neveste ale sale (nu era musulman, avea doar ghinion ca-i mureau nevestele saracul, le-a avut succesiv). Duceti-va acolo putin inainte de apusul soarelui – sau putin mai mult ca va fi o multime deja stransa acolo, si veti vedea iluzia optica perfecta, care se repeta, din viziunea aceluiasi geniu arhitectonic, de peste 800 de ani.
Un apus de soare de neuitat va doresc!
Dacă va fi să mai ajungem vreodată pe acolo, voi ţine cont de aceste preţioase sfaturi, cu siguranţă.