Ştiu ca toată lumea cît de mult datorăm copacilor şi florilor pentru frunzele lor minunate, frunze care produc oxigenul indispensabil vieţii aerobe deci, şi nouă, oamenilor.
La începutul fiecărei primăveri aştept cu emoţie să văd cum răsar timid, primele frunze şi cum apar primii bobocei care vor izbucni în spectacole florale uluitor de frumoase şi de dătătoare de speranţă pentru un nou an bun şi îmbelşugat.
În arşiţa verilor toride caut răcoarea oferită generos de umbra copacilor care cu frunzele lor incredibil de verzi, ne oferă oaze de confort care molcomesc vipia atotstăpînitoare.
Nu mă întristez prea tare toamna cînd frunzele care ne-au dat aer curat şi adăpost, încep rînd pe rînd să se-ngălbenească şi să cadă alene, pe pămînt. Frunzele vor fertiliza pămîntul, şi acest ciclu natural se va relua.
Am admirat adesea spectacolul arămiu al pădurilor de pe Valea Prahovei, în prag de iarnă. Voi, cei care nu aţi văzut acest spectacol, trebuie musai să-l vedeţi…
Admir cerbicia cu care frunzele de brad de pin şi de molid, sfidează iarna. Aceste ace vegetale admirabile, întreţin speranţa că primăvara, va re-veni…
Şi totuşi… am despre frunze şi o amintire neplăcută. Nu frunzele erau de vină ci, un om. Sau poate că acela era numai o tentativă nu prea reuşită, de om. Deci.
Eram militar în termen, serviciul militar fiind obligatoriu pe vremea tinereţii mele. N-am suportat cu prea mare dificultate rigorile serviciului militar. Şi totuşi…
Toamna, cînd frunzele umpleau pînă la refuz curtea unităţii militare în care eram semi-încarcerat, un ofiţer ne aduna pe noi militarii în termen şi ne punea să le adunăm de pe jos. Nimic anormal în acest ritual (pentru că ritual era). Anormal era că acel ofiţer, ne punea să adunăm frunzele, cu mîna. Bucată cu bucată. O treabă pe care ar fi putut-o face repede şi fără dificultate, unul sau doi militari înarmaţi cu măturoaie (tîrnuri de nuiele), ocupa ore în şir întregul pluton, din timpul nostru liber, duminica după amiază…
Tristeţea mea a devenit palpabilă după ce oferindu-mă să fac această corvoadă singur, pentru a le oferi colegilor acel timp pentru orice altceva, am fost pedepsit. Nu prea aspru dar, am fost pedepsit. Tristeţea mea a devenit mohorîtă cînd am înţeles că nu degajarea de frunze era scopul acelui ofiţer ci, dezumanizarea noastră; transformarea militarilor în roboţei care nu au voie să gîndească. În armată, ordinul se execută, nu se discută şi aşa este şi normal. Dar acea culegere de frunze, era degradantă pentru noi toţi, începînd cu acel ofiţer. Coincidenţă sau nu, acel ofiţer fusese şcolit la o academie militară denumită, Frunze.
Mă bucur tare mult că acum copiii noştri, nu mai trec prin astfel de umilinţe. Serviciul militar devenind facultativ a căpătat în sfîrşit aerul de normalitate care trebuie să anime spiritul şi rostul serviciului militar: profesionalismul pus în slujba comunităţii.
Şi îmi amintesc cu nostalgie un joc al copilăriei mele, denumit “verde stop”. 🙂 Îl ştiţi ? Tot despre frunze era vorba.
Au mai frunzulit: iniţiatoarea acestui joc: psi după care, şi Rokssana carmen pisicaru labulivar sara redsky Cita Scorpio72 verovers griska
Ups… tocmai am scris ceva despre ordine, ierarhii și neexecutarea unor ordine.
În fine, să zic că e vorba doar de o altă coincidență…
Am avut un unchi militar. A prins alte școli, unde pe lângă instruirea obișnuită se mai preda și altceva, inclusiv codul bunelor maniere. S-a dus înainte de a apuca pensia… până în ultima clipă zicea că și zece copii de ar avea, i-ar bate el dacă îi prinde la astfel de școli. Pentru că absolvenții veniți sunt cu totul altceva decât ofițeri… evit să spun termenul.
Tata, în schimb, are altă poveste. Trei ani a făcut armata. A încercat să evite ordinul de încorporare și-au venit după el. Mi-a spus că în timpul armatei foloseau pistoalele la spart nuci. Ce-a făcut trei ani? Ce se poate face după război? Construcții de drumuri, căi ferate, poduri, etc. De parcă erau tinerii vinovați de distrugerea lor.
Sunt oameni și oameni… unii doar cu aspect de oameni…
„Verde stop”? aici zic stop…
Uuups… Am citit. 🙂
Trist..chiar ca trist.
A trecut…
Tibi,
cred ca un gest capata semnificatia pe care noi dorim sa i-o imprimam. Ma tot intreb, ce fel de mecanisme stricate trebuie sa aiba un om in cap si suflet pentru a face din gestul adunarii frunzelor, unul dezumanizant ?
Uite, ca tristetea sa se dizolve, iti las ceva :
Cand sunt la servici, mai ies cu copiii in curte. Si adunam frunzele cazute pe jos. Facem gramezi mari in poala si apoi, dintr-un gest, le aruncam in sus. Ploua cu frunze 🙂
Aaaa, zilele trecute printre frunze s-au strecurat si niste castane. Una din ele mi-a aterizat fix in cap, iar copiii s-au distrat tare 🙂
lotusull
Joaca e una dar, omul acela ne răpea puţinul nostru timp liber, duminica d.a.
Asta e!
Iar cu castanele ştiu cum : mi-a căzut una în cap chiar zilele trecute la şosea, lîngă parcul Herăstrău. 🙂
„În armată, ordinul se execută, nu se discută şi aşa este şi normal. ” normal atat timp cat nu are ca scop dezumanizarea… trista poveste.
In alta ordine de idei;
„Am admirat adesea spectacolul arămiu al pădurilor de pe Valea Prahovei, în prag de iarnă. Voi, cei care nu aţi văzut acest spectacol, trebuie musai să-l vedeţi… ”
pai,daca puneai niste poze il vedeam 😉
Am pus o poză dar, trebuie văzut la faţa locului. 🙂
[…] a lansat provocarea… cita redsky scorpio sara tibi […]
[…] Cu menţiunea că, neavând nici timp, nici nimic gata scris, eu una am înşirat pur şi simplu la repezeală tot ce mi-a trecut prin tărtăcuţă (frunzele minţii mele furate de iele), vă aduc la cunoştinţă că despre frunze au mai avut câte ceva de spus şi alţii: Rokssana, dictaturajustiţiei, visusache, scorpio, Sara, psi, redsky, Tiberiu […]
Toamna e un anotimp al culorilor
[…] câte ceva de spus: Rokssana, dictaturajustiţiei, visusache, scorpio, Sara, psi, redsky, Tiberiu, Cita, Vero Share this:ShareEmailFacebookTwitterRedditDiggPrintStumbleUponLike this:LikeBe the […]
De cele mai multe ori oamenii ne aduc/produc amintiri neplăcute.
Frunzele… aproape niciodată.
Interesantă evocare a toamnei, a dezumanizării episodice… şi nu numai.
Eu cred tocmai pe dos : că de cele mai multe ori, oamenii ne produc amintiri plăcute dar se pare că noi reţinem mai uşor ceea ce ne-a impresionat în mod neplăcut.
[…] dictaturajustiţiei, visusache, scorpio, vero, psi, redsky, Tiberiu, Cita, […]
[…] despre “frunze” au mai scris şi: tbi, rokssana, redsky, vero, griska,sara, scorpio, dictatura justitiei, virusache, cita Posted […]
am adunat si eu frunze…tot in armata…nu ca recrut :)….tot ca metoda de umilire…trec toate,daca stii sa iei partea buna…
da,am jucat si verde stop !
deci, ştii cum e şi cu frunzele şi cu verde. 🙂
Si eu jucam jocul.Noi luam frunze de fasole ca se prindeau de haine si cand incerca sa ne prinda cineva fara frunza numai ce o aratam pe tricou,pe flaneluta.
Ma gandesc des la copilarie…tare frumoasa mai era!
la rever ţineam şi eu frunza. 🙂
Tibi, te-am înțeles bine, chiar foarte bine. Tatăl meu a fost ofițer și am simțit pe pielea mea ” ordinul se execută nu se discută. ” În schimb, tu te-ai jucat frumușel cu tema și i-ai dat originalitate temei.
Carmen, tata a fost corespondent de război şi mi-a povestit ce înseamnă armata. Ce am făcut noi pe acea vreme, a fost altceva..
Şi da, m-am jucat. 🙂
ce amintire tristă ţi-am adus cu frunzele mele. 😦
psi
văd că amintirea mea nu este atît de tristă pe cît este tristeţea ta.
hai, nu te mai necăji. a trecut. 🙂
Tibi,
Cred că trei vor fi problemele de discuție, grație lecturii postului tău.
-ador frunzele, nu de ieri, de când mă știu.
Îmi place mesteacănul din fața ferestrei mele, „ bănuții lui„ arginții îmi dau, de multe ori, liniștea după care tânjesc! Îmi plac frunzele de castan, când își colorează obrajii în mii de nuanțe!
– foarte vag îmi amintesc jocul- verde/stop. Cred că era ceva de viteză, aș vrea să știu..
– ce brută ți-a fost dat să întâlnești în armată, groaznic!! Până unde poate ajunge răutatea umană..băieții mei au refuzat să facă armată.
La cel mic s-a rezolvat , de la sine.
Mă întreb acum- oare toți militarii trăiesc așa?- „ordinul se execută, nu se discută??
Gina
-jocul acela era de o simplitate dezarmantă : trebuia să ai asupra ta, în permanenţă o frunză verde. Dacă la somaţia „verde stop” nu aveai aşa ceva, urma să primeşti o „poruncă”. 🙂
-ofiţerul acela era după cum am spus, şcolit la Frunze; asta spune mult.
Sper că acum, metodele sunt altele. Nici băiatul nostru nu a efectuat stagiul militar şi nu am a regreta nimic.
[…] acum puteți citi ce au făcut ceilalți cu provocarea : Rokssana, cita, redsky, scorpio, sara, tibi, virusache, carmen, griska, vero. Rate this: Share this:EmailPrintMai multLike this:LikeBe the […]
n-as vrea sa-mi ridic lumea in cap dar pe undeva poate si armata asta, facuta cu cap si nu in scop dezumanizant isi are rostul ei. se poate invata ca exista si reguli, nu face fiecare ce-l duce mintea.
frumoasa trecerea ta in revista, interesante frunze 😉
nu se ridică nimeni 🙂 în capul tău. recunosc şi eu că în timpul stagiului militar, mulţi tineri primeau o educaţie pe care acasă nu o primiseră. totuşi. armata are scopul pregătirii pentru luptă, nu rolul degradării umane. iar dacă era vorba despre teste psihologice sau de rezistenţă, se puteau găsi şi alte metode de testare.
exista in religie un termen care se numeste „taierea voii”. nu-i rau ca sa inveti, ca om, sa te supui. poate ca unele lucruri ar merge mai bine daca ne-am asuma fiecare nivelul in piramida la care ne aflam, fara a incerca sa conducem cu totii. varful e ingust, iar baza larga. se pare ca acum, toata lumea vrea la varf, dar nu avem pe cine conduce.
iarta-ma daca am deviat putin. desigur ca nu m-am referit la umilirea omului ci doar la educarea lui.
Redsky
De acord cu nevoia strictă de ierarhizare şi cu supuşenia fiecăruia în faţa superiorului care provine evident, dintr-o educare corectă atît a supusului cît şi a celui mai înaintat pe scara ierarhică. Ce făcea acel ofiţer era pur şi simplu, bătaie de joc. Am evitat să spun de ce etnie era. Şi află că în urma reclamaţiilor noastre repetate, a fost mutat. Eu am făcut armata la marină (armă de elită) şi acolo, umilinţe de acest gen, chiar nu au rost. Pe navă fiecare ştie bine ce are de făcut, fiecare se subordonează strict superiorului şi nimeni nu are idei creţe pt. că viaţa tuturor depinde de fiecare dintre membrii echipajului. Acel ofiţer era pur şi simplu, un accident.
[…] https://tiberiuorasanu.wordpress.com/2011/10/02/frunze/#comment-12538 Like this:Like6 bloggers like this post. This entry was posted in reflectii and tagged frunze, toamna, vara. Bookmark the permalink. ← Still summer […]
aha, luni plec spre Braşov şi sper să le văd şi eu că acum 2 săptămâni erau încă verzi, ca mine-n tinereţe…
zilele trecute, chiar căutam prin mercerii un material de culoarea frunzelor, să tricotez şi eu ceva în ton cu anotimpul şi oamenii spuneau că nu, ei nu au aşa ceva pentru că nu se caută. asta vorbind despre profesionalism… 🙂
şi – ultima idee – pe vremea mea, când corespondam şi eu cu tineri de seama mea, unul dintre ei era la Breaza, la Liceul militar. ce mă mai mândream cu el. pentru ca apoi să aflu că a plecat de acolo, fiindcă el era copil crescut în familie sănătoasă şi acolo-i cam umilea, aşa că nu a rezistat să fie călcat în picioare (acu* … dacă a minţit şi era el de vină, provocând scandalul … e treaba lui… 🙂 )
de când mă ştiu eu mi-am dorit să fiu în armată, dar când am vrut să dau… tocmai venise revoluţia şi nu se mai primeau fete… eu, oricum, nu m-aş fi oferit să culeg frunze ca să stea alţii degeaba… felicitări, inimă mare! 🙂
Şi eu aş fi vrut în armată (ca ofiţer) dar, pe mine nu m-au primit (long story = am refuzat să devin miliţian + alte alea) aşa că mă consider norocos. 🙂
Cît despre inimă mare; poate e, poate nu e, dar sigur mă enervează ilogicul.
ps. şi eu am avut un coleg de scoală care a aterizat la Breaza. şi el a dat bir cu fugiţii. 🙂
[…] şi pe gustul lor: rokssana, digodana, vizualw, gîngureli mutate, peter, alt cer senin, fosile, tiberiu, lunabeteluna, shogunu’, cella, alex, mirela, ioan usca, luna pătrată, meşterul manole, […]
Foarte frumos!
Maretia naturii, o incantare…Ce culori pastelate in foto..