Iar suntem în limită de timp. Nu ştiu de ce intrarea în Bazilica Transfiguraţiei de pe Muntele Tabor (Tavor) este permisă turiştilor numai pînă la orele 15. Ne grăbim să mai prindem porţile mănăstirii deschise. De la cota minus două sute (Marea Galileii sau Lacul Tiberiada sau Lacul Kineret cum a fost denumit în vechime) vom urca pînă la cota 575. La poalele muntelui se află un sat de beduini care au abandonat nomadismul şi s-au stabilit aici. Case falnice cu două-trei caturi subliniază dorinţa de stabilitate a acestor foşti păstori nomazi. Saltul este uriaş : de la cîteva corturi improvizate (aveam să vedem şi astfel de “aşezări”) la o localitate în plină dezvoltare, în centrul căreia este bineînţeles o frumoasă moscheie, localitate prevăzută cu şcoală şi grădiniţă pentru copii, diferenţa temporală atinge lejer cîteva sute de ani, dacă nu chiar ceva mai mult.
Şoseaua urcă şi tot urcă, peisajele îţi taie răsuflarea iar ghidul ne vorbeşte despre acest loc. Numai Evanghelia lui Matei (17, 1-10) vorbeşte despre acest episod, Schimbarea la Faţă. Nici acest episod biblic nu are o localizare unanim recunoscută de specialişti. Numai că o mînă de “pelerini bizantini au gîndit că muntele Tabor se potriveşte acestei descripţii din paragraful biblic şi au construit o biserică pe vîrful acestui munte… De atunci, mulţi arheologi au abandonat ideea, dar Bazilica Schimbării la Faţă construită în 1924, este o frumoasă evocare a acestei povestiri” – am citat din cartea “Călătorie în Ţara Sfîntă”, autor dr. Randall D. Smith.
Un popas obligatoriu, întrerupe ascensiunea noastră. De aici va trebui să ne continuăm drumul cu nişte maxi-taxi, pentru că autocarul nu prea mai are loc pe serpentinele în ac de păr care au mai rămas de parcurs. Bineînţeles că întîrziem. Batem la poartă. Într-un tîrziu, o măicuţă tînără vine şi ne ia la descusut. Şi aici, numele ghidului nostru domnul Iosif, este un soi de pass-partout. Intrăm. Aşezămîntul este format din mai multe clădiri, este impresionant ca dimensiuni, dar noi nu vom vizita altceva decît biserica mănăstirii. Nici aici, ca şi la Biserica Românească din Ierusalim, pangarul nu este separat de restul bisericii. Pe o masă din lemn, sunt expuse diverse obiecte bisericeşti; cele mai căutate sunt “mărturiile” un soi de plăcuţe din tablă de cositor, care au diverse imagini (şi semnificaţii). Odată cumpărate, (opt dolari bucata) se ating de Icoana Făcătoare de Minuni şi apoi, fie se ataşează de această icoană, fie sunt duse acasă şi puse în altarul familiei.
În timp ce măicuţa vorbeşte, filmez interiorul frumoasei biserici; mă apropii şi de pangar unde Silvia cumpără cîteva mărturii. – Filmează maică biserica, nu mă filma pe mine, spune măicuţa privindu-mă drept în ochi fără sfială dar şi fără reproş. Vorbeşte o impecabilă limbă română, aşa cum mi-aş dori să îi aud vorbind pe mulţi dintre compatrioţii noştri români. Aflu că potrivit unei convenţii la toate mănăstirile greco-ortodoxe slujesc cîte două sau trei maicuţe românce, iar potrivit unui legămînt, acestea odată ce au părăsit România, nu se mai întorc; slujesc pe alte meleaguri, pînă la trecerea lor la cele veşnice.
Nu ne grăbeşte nimeni, ne putem reculege în voie, putem să ne închinăm sau să adăstăm o leacă în stranele de pe lîngă pereţi. Măicuţa despre care am vorbit, ne adună şi ne spune un scurt istoric al aşezămîntului, insistînd pe puterile tămăduitoare ale Icoanei Făcătoare de Minuni. De asemeni, ne spune că negreşit în ziua sorocită Schimbării la Faţă, muntele este acoperit de nori, exact aşa cum spun Cărţile Sfinte. Nu cred că exagerează. Privirea sa limpede nu ştie să viclenească sau să amăgească. Gura sa rosteşte numai adevărurile în care ea crede cu tărie, adevăruri pe care ni le însuşim şi noi, fie şi numai temporar.
De acum încolo, nu mai avem motive de grabă. După ce vom lua un prînz întîrziat, vom merge întins către Tel-Aviv, unde ne vom caza la acelaşi hotel de unde plecasem. La popasul unde am schimbat autocarul cu maxi-taxi, un mic bazar oferă ca peste tot, suveniruri. Sau, curmale, suc natural de portocale, bomboane şi alte chestii numai bune de stricat foamea. Inspirat, aştept. Plecăm. – Eeeem, nu peste multă vreme vom opri la un restaurant pentru a prînzi. Asta şi facem. Trecem circumspecţi pe lîngă un Mac Donald. Dacă aici este vorba să prînzim, eu mă lipsesc bucuros. Mai sunt voci care îmi ţin isonul. – Eeeem nu aici vom prînzi, că am mai avut reclamaţii. Vom prînzi la Restaurantul Sahara.
Autocarul opreşte într-o parcare din care o alee lungă ne conduce către intrarea în restaurant. Cam întuneric şi afară, cam semi-umbră şi înăuntru dar, văd mai multă lume care se ospătează de zor. Şi miroase bine. Prind curaj. – Eeeem, aici, sunt două meniuri. Unul de 15 dolari care cuprinde piept de pui la grătar cu cartofi şi cu orez, sau unul mai sofisticat de 25 de dolari. Cu două excepţii – turişti care au zis că nu mai este mult pînă la masa de seară de la hotel (inclusă în preţ) şi cu alte vreo două care au luat meniul de 25, toată lumea a mers pe prima variantă. Pînă să ne aducă puiul, pe masa noastră au aterizat farfurioare cu : salata verde cu roşii felii, humus, sos picant, morcovi sote, vinete coapte, boabe de porumb şi un coşuleţ cu lipia aia specifică, tocmai scoasă din cuptor. Totul a fost de-li-cios! Vin la pahar au ? Au. Roşu ? Roşu. Bun ? Garantez că DA!
Nu ştiu cum de-mi vine în minte excrocul de lîngă Sfîntul Mormînt, care pentru 15 dolari nu ne-a dat decît un sandviş prăpădit denumit pompos shaorma şi cîte un suc pricăjit. O să povestesc eu şi ce înseamnă o adevărată shaorma dar, ceva mai încolo.
Pînă să ajungem la hotel, trecem pe lîngă un viaduct antic, situat în dreptul vechii cetăţi Cezareea. Aproape nimeni nu mai are urechi pentru ce ne spune ghidul aici. Nici măcar că de aici a condus Pilat din Pont pe vremea lui Iisus, această ţară în numele Romei. Nici că aici a fost întemniţat Sfîntul Pavel( Fapte 25). Nici că aici i-a predicat Sfîntul Petru centurionului Cornelius (Fapte 10).
BLOGURILE ZILEI
Tibi, multzam! N-am ajuns la muntele Tabor în periplul meu prin acele locuri, mă bucur că mi-l pot imagina bine din prezentarea ta: un loc singular, încărcat de semnificaţie.
Servus nora !
Acesta este unul dintre avantajele excursiei organizată de agenţiile de turism : vezi foarte multe lucruri în timp scurt; dezavantajul major, este că nu poţi să ai propriul tău ritm în diversele locuri . Mai alert sau mai puţin alert, după caz.
Povestești atât de ”autentic”!
Te urmăresc cu mare plăcere!
p.s. la același dezavantaj m-am gândit și eu ..cred că o să caut alt mod de a vedea locurile în care vreau să ajung.
Mulțumesc pentru atenție!
Mulţumesc.
Fiecare postare din acest serial, este „avizată” de consiliul de familie. 🙂
Tot la dezavantaje se pot contoriza costurile unei drumeţii pe cont propriu…
Mulţumesc! 🙂
Da, foarte, foarte interesante articolele. Şi eu le urmăresc, cu mare plăcere.
Cu plăcere ! 🙂
Citesc adesea blogul tău!
Nu m-am învrednicit să scriu şi eu ceva despre POET.
Am făcut trimiteri către blogurile pe care le urmăresc, socotind că aceste articole sunt mult mai expresive decît aş fi fost eu în stare să spun.
Mulţumesc, încă o dată. Şi pentru articole, şi pentru cuvintele bune. 🙂
P.S. Apropo de subiectul Eminescu, eu cred că e de înţeles (dar şi de apreciat!) şi tăcerea (liniştea)… Eminescu nu trebuie transformat într-un subiect obligatoriu, „de gardă”. Există riscul banalizării temei eminesciene, dar şi a imaginii noastre, deopotrivă – ca în perioada ceauşistă. Nu putem „răspunde sentimental”, ca la comandă, la toate evenimentele… Acum câteva zile mă luptam cu nişte probleme banale, plictisitoare, agasante etc. Dacă n-aş fi reuşit să le mai „domolesc”, n-aş fi scris nici eu nimic despre Eminescu, ieri. Asta n-ar fi însemnat, în niciun caz, că sunt sau am devenit „contra Eminescu”, ci doar că, în acele circumstanţe, aş fi fost… ceva mai departe de subiect.
În plus, mai există şi salvatorul blogroll, cu postările prietenilor… 🙂
Ai perfectă dreptate.
Excesul dăunează întotdeauna, fie că este vorba despre un demers laudativ, fie de un demers defăimător, fie chiar şi un demes neutru repetat obsesiv devine sîcîitor.
Est modus in rebus.
„Gura sa rosteşte numai adevărurile în care ea crede cu tărie, adevăruri pe care ni le însuşim şi noi, fie şi numai temporar.”
Asa este ,tibi!
Ne entuziasmam pe moment si ,apoi,recadem in incertitudinile si neincrederii noastre. Muntele se acopera cu nori spre aducere aminte a celui care s-a sfarsit pentru noi si pacatele noastre.
Te citesc si iar te citesc.Numai indraznesc sa te laud pentru anu deveni obsedanta si pentru unii chiar fatarnica.
Dora, este al patrulea an consecutiv în care merg în concediu, păşind pe locuri unde istoria şi religia îngemănate au transformat mare parte din omenire în ceea ce este acum.
Am învăţat cu timpul că locurile şi construcţiile au importanţa lor dar, adevărata valoare o conferă acestor locuri magnifice, oamenii.
Aceşti oameni dedicaţi nu sunt funcţionari oarecare, cum sunt unii popi de pe la noi sau de pe aiurea; aceşti oameni chiar şi-au consacrat viaţa unui crez pe care îl slujesc din toate puterile fiinţei lor!
ps. Tu făţarnică ? Mă faci să zîmbesc! 🙂
Nici dacă te-ai strădui din răsputeri n-ai reuşi să fii. 🙂
Buna ziua si buna sa va fie inima!
😆
tibi
😆
Servus!
„Nu este putin lucru”
Ma bucur enorm de mult pentru voi! 🙂
„ÎNCEPI să crezi”
Ti S-a relevat! 🙂
Am „simtzit” eu ca va veni acest moment si pentru tine!
🙂
Dar cum se spune, toate la timpul lor!
Paradoxul Bibliei?
Cea mai publicata carte,dar poate (din pacate)
cea mai putin citita! 😦
Multumesc pentru aceasta frumoasa calatorie!
Talent cu carul! 😆
Exista minuni,cred in minuni, am trait minuni! 🙂
Tocmai ce ti s-au intimplat si tie!Ceea ce nu este putin lucru!
Salutari Silviei! 🙂
servus maya ! 🙂
Mă bucur tare mult că „te văd” ! 🙂
Chiar că venise şi vremea asta !
M-am convins pe viu că minuni există !
Depinde numai de noi să credem că ele sunt posibile şi mai ales, să vedem sacrul acolo unde ochiul profan nu-l vede !
Mulţumesc pentru vizită!
maya,
apari si dispari ca stelele calatoare.Te-am gratulat de sarbatori si tu,continui sa taci. 😆
tibi,
eu cred ca trebuie sa vina si intelepciunea la un moment dat in viata fiecaruia. si sa ajunga a nu mai privi pripit lucrurile si fenomenele cu care intra in relatie, sa-si ascuta auzul si toate simturile cu care fost daruit de Dumnezeu, dar sa-si asculte si inima cand e patrunsa de revelatia divina.
N-am fost nici eu credincioasa dintotdeauna, cu toate ca am crescut intr-o familie evlavioasa, din partea mamei, mai precis. Ramasa orfana de timpuriu mi-am pierdut reperele crestine si le-am descoperit mai tarziu in urma lecturilor si pelegrinarilor prin lume……ca sa zic asa. Am stat de vorba cu calugarite si calugari, oameni exceptionali prin modul cum si-au consacrat viata Dumnezeirii, fara alta rasplata decat bucuria impartasirii din lumina credintei lor. E suficient uneori o scanteie pentru risipirea indoielilor si gasirea drumului spre lumina adevarata. 😆
dora,
Sigur că la un moment dat, vine şi înţelepciunea. 🙂
Totul este să nu vină prea tîrziu. 🙂
Nu mai reiau povestea cu necredinţa/credinţa mea din vremea copilăriei, adolescenţei şi anilor de maturitate.
Spun numai că, sigur fiind că avem o instanţă superioară care ne tutelează, nici în misticism nu cred că voi cădea vreodată; nu fac parte dintre cei care nu scapă nici-o biserică fără să se închine, în timp ce se gîndesc la… cu totul altceva.
Îndoieli nu mai am.
Am avut parte inclusiv de „minuni”.
Ştiu ce spun deşi, îmi place să cred că sînt în general, un om raţional.
Mă feresc să-i cer lui Dumnezeu ceva.
Ştiu sigur că atunci cînd chiar am nevoie de ceva, El ştie ce am nevoie şi îmi dă.
Ştiu sigur că nu apropierea de o anumită vîrstă îmi conferă apropierea de religie.
Am ajuns aici, prin dese şi adînci reflecţii, măcar atît cît îmi stă mie în putinţă dpdv intelectual.
Şi mă simt foarte confortabil cu aceste concluzii la care am ajuns. 🙂
tibi,
melodia promisa dedicata cu discretie sa para o infamie din cauza subiectului.Desi….ce e frumos si lui Dumnezeu ii place.
http://www.trilulilu.ro/iulyana565/fb6636a012675a
Exact dora !
Nici vorbă de… 🙂
Se spune că un om oarecare, a ajuns în faţa unei icoane la care ar fi trebuit să îi aducă un omagiu lui Dumnezeu.
Omul acela fiind un suflet simplu, nu a ştiut nici cum să se roage şi nici nu a ştiut ce prinos să îi aducă lui Dumnezeu.
Atunci, a făcut cea ce ştia el să facă cel mai bine : o mică demonstraţie a abilităţilor sale ( nu contează care).
Sînt foarte sigur că Dumnezeu, a primit darul acelui om, ca pe o ofrandă de mare preţ. 🙂
http://www.trilulilu.ro/cristall1953/2f87458100aeaa
nu am reusit cu imagine,dar deschide pagina si vei fi incantat.
Am deschis, am văzut, sînt încîntat! 🙂
[…] avut şansa să vizitez printre altele, şi Mănăstirea de pe Muntele Tabor. O scurtă relatare AICI. Şi un clip realizat la faţa […]
Reblogged this on Tiberiuorasanu's Blog and commented:
Şoseaua urcă şi tot urcă, peisajele îţi taie răsuflarea iar ghidul ne vorbeşte despre acest loc. Numai Evanghelia lui Matei (17, 1-10) vorbeşte despre acest episod, Schimbarea la Faţă. Nici acest episod biblic nu are o localizare unanim recunoscută de specialişti. Numai că o mînă de “pelerini bizantini au gîndit că muntele Tabor se potriveşte acestei descripţii din paragraful biblic şi au construit o biserică pe vîrful acestui munte… De atunci, mulţi arheologi au abandonat ideea, dar Bazilica Schimbării la Faţă construită în 1924, este o frumoasă evocare a acestei povestiri” – am citat din cartea “Călătorie în Ţara Sfîntă”, autor dr. Randall D. Smith.