Cunoscut mai ales ca autor de piese de teatru, fiind recunoscut drept unul dintre creatorii teatrului modern, Luigi Pirandello s-a născut pe 28 iunie 1867 în localitatea siciliană Caos. Studiază iniţial Dreptul şi Filologia, dar se axează în cele din urmă numai pe filologie, la Roma şi la Bonn; absolvă în 1891 cu o lucrare despre dialectul din zona sa natală. Este apoi profesor de estetică şi stilistică, dedicîndu-se în final carierei literare. În 1925 devine director la Teatro d/Arte din Roma. A publicat în afară de teatru, volume de poezie şi romane. Pentru arta sa dramatică a fost recompensat în 1934 cu Premiul Nobel Pentru Literatură. S-a stins din viaţă la 10 decembrie 1936, lăsînd dispoziţii testamentare de un simplism uluitor :” …să nu mă îmbrăcaţi; înfăşuraţi-mă într-un cearşaf. Fără flori, fără lumînări la căpătîi. Un dric sărăcăcios. Gol. Şi nimeni să nu mă însoţească, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot”.
Avînd titlul iniţial, Marta Ajala, primul său roman, Exclusa , a fost publicat în fascicole în cotidianul Tribuna (1901), apoi în volum la Milano în 1908. Subiectul, vechi de cînd lumea, surprinde închistarea în care se găsea (şi probabil că încă se mai găseşte) societatea tradiţionalistă siciliană (şi nu numai, din păcate). Adică, “o femeie măritată poartă o corespondenţă inocentă cu cel mai popular intelectual şi politician al momentului. Soţul o surprinde şi, acuzînd-o de adulter, o alungă din casă; propriul său tată o reneagă şi temîndu-se de oprobriul public se încuie într-o încăpere pe care refuză să o părăsească altfel decît cu picioarele înainte”.
Citind această carte, ai senzaţia plonjonului în timp. Par nefireşti atît gîndirea primitivă a bărbaţilor cît şi uşurinţa cu care societatea exclude din rîndurile sale pe cineva bănuit, chiar dacă nedovedit. Nimeni nu vrea să citească acele scrisori în definitiv, banale. Însăşi existenţa acelor scrisori, este suficientă pentru ostracizarea femeii. Care în disperare de cauză, este obligată să lucreze pentru a-şi ajuta atît mama cît şi sora căzute în dizgraţie odată cu ea. Obţine după lungi insistenţe un post de institutoare şi luptă cu toată energia sa pentru a-şi recompune viaţa distrusă.
Dar, pînă la urmă, inevitabilul se produce. După ce soţul său înţelege că a greşit şi decide să o ierte şi să o recheme acasă, ea este nevoită să-i destainuie :” – Nu! Urlă Maria, iritată şi cu dispreţ. Nu înţelegi că tu, şi toţi împreună cu tine, m-aţi adus pînă în punctul de a accepta ajutorul său, aţi făcut în aşa fel încît numai de la el să vină în viaţa mea, printre amărăciuni şi nedreptăţi, o vorbă de încurajare, un act de dreptate ?”. Pentru că, da! Într-o clipă de slăbiciune, Maria cedase acelui om, şi-i purta în pîntec, pruncul. Ar fi putut să tacă şi să se reîntoarcă acasă la timp, înainte ca soţul său să îşi deie musai, seama. Dar Maria este prea cinstită ca să poată comite la rîndul său, o nedreptate şi o înşelătorie.
Rămas pînă la urmă singur, pentru că tatăl să care îi tot băgase aceste prostii în cap murise, iar scena de împăcare dintre el şi Maria se desfăşoară la capătîiul mamei sale, moartă şi ea, Rocco “ învinge repulsia pe care i-o transmitea corpul soţiei, pe care şi-l dorea totuşi atît de mult, o strînse din nou tare la piept şi, cu ochii fixaţi asupra cadavrului, bîigui înfricoşat : – Priveşte … Iertare, iertare … Rămîi aici. O vom veghea împreună”.
Happy End? Pirandello nu mai scrie nicio literă în plus. Fiecare să înţeleagă ce vrea. Sau, ce poate. Problema este încă din păcate, de strictă actualitate.
Blogul Zilei http://miss-adia.ro/
interesanta mentalitatea de atunci. Dar putem spune ca si acum, punem etichete si infieram cu usurinta lucruri care ni se par evidente si de neacceptat. Poate ca instinctul de turma sau cliseul de gandire. orip poate traditionalismul, frica de a depasi normele sociale. E foarte simplu sa primesti ideile de-a gata si sa abordezi problemele la modul superficial.
Nu este prima postare în care apelînd la o carte, denunţ această mentalita nenorocită. Şi nici ultima.
Sînt duşman neîmpăcat al celor care desconsideră femeia. Femeia care le-a dat viaţă inclusiv lor, a denigratorilor femeii.
În postările mele, aleg cărţile cu final pozitiv, respectiv cel în care femeia oropsită pe nedrept, LUPTĂ nu se resemnează, pentru că asta cred eu : femeia este o gingaşă, dar fragilă, este numai în aparenţă.
De fapt femeia, este o luptătoare mai bine adaptată decît mulţi purtători ilegali de pantaloni.
Această mentalitate a lui Rocco şi a tatălui Mariei am întâlnit-o şi în timpuri recente şi încă se mai aude, nu musai la ţară:
„Dacă faci vreo prostie te omor şi pe tine şi pe mă-ta!”
Din păcate, aceste mentalităţi nu vor dispărea. Tot ce sper eu, este ca acest HAL de gîndire, să diminueze din ce în ce mai mult.
„Ma-ta” e mereu responsabila de problemele odraslelor. Dar ei, tatii, nu au nici un rol decat de a face pe liderii supremi sau pe micii tirani? Mentalitatile nu se prea modeleaza. Trec odata cu cei care le poarta.
Nu ştiu ce să spun. Cred totuşi că numărul femeilor care se bucură de respect acum, este mult mai mare decît în acele vremuri; şi este în creştere.
Îmi place să cred de asemenea că, inclusiv numărul celor care respectă femeia aşa cum merită, este mult mai mare acum, decît atunci.
Este foarte adevărat dar, din păcate, o mulţime de bărbaţi sunt nişte domni cu vânzătoarea de la cofetărie, sărută mâna la toate doamnele prin birouri, duc mărţişoare şi ghicei pe la funcţionarele de la bancă iar acasă dau nevestii un dos de palmă ori chiar un şut în fund.
e adevarat ca acum femeia are un alt statut in comparatie cu cel din evul mediu.
Chiar şi ceva mai aproape, totuşi.
În secolul trecut, femeile din Franţa, aveau nevoie de acceptul soţului pentru a-şi putea deschide un cont bancar, cam pînă prin 1970.
Monica Lovinescu de exemplu. Acum, parcă nu mai este chiar aşa, nu ?
Oricum. Ultima imagine a lui Rocco, lipsit de suportul mamei sale şi a tatălui său, este genială : domnul macho, redevenise un biet băieţel, în căutare de ocrotire.
Premonitoriu şi concludent, nu ?.
Totuşi. Cartea a fost publicată cu mai bine de un secol în urmă …
Până la urmă în spatele oricărui macho se ascunde un băieţel… Eu am mai dezvoltat teza asta.
Corvin s-ar fi lipsit din prima zi dacă nu-l punea Rose pe şine…
Da, Corvin, a avut norocul de a întîlni o „Rose” predispusă la a-şi pedepsi patronul hapsîn, inclusiv ajutîndu-l pe acest tînăr şarmant, mînat de idealul său de a-l pedepsi pe mişelul Dobritza… Fără ajutorul ei, altfel ar fi evoluat Corvin.
ps. tocmai recitesc „Zurich”. Cred că am găsit cheia de relatare a acestui roman de excepţie.
Tu, practic, trăieşti pe viu un vis al meu.
În liceu se punea mare accent pe comentarii elaborate şi pertinente şi proful ne dădea minimul admis: 35-40 de pagini după caz. Foarte rar 30. Ne număta zilnic paginile şi semna, apoi săptămânal lua un număr de caiete acasă să le citească. Pe-al meu îl lua de fiecare dată.
Eu eram experta clasei la aceste comentarii dar acele romane mi-aş fi dorit să le comentez nu cu proful ci cu Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu sau Rebreanu. Aş fi dat orice să discut cu Blaga despre „Pietre pentru templul meu”…
Realizezi că ţi-a fost mai la-ndemână să recenzezi Eco sau Culianu decât Comisia ZÜRICH? 😛
Probabil pentru că… „autorul e în sală”!
Mă provoci ? Bine. Recunosc.
Dar. La provocarea asta am mai spus deja cîte ceva, într-o postare care este inclusiv reluată pe blogul tău.
Matematiciano!
Tu ştii cîte sute de personaje populează această carte ?
Mult mai multe decît cunoaşte un om obişnuit într-o viaţă anostă, cum este majoritatea vieţilor noastre, NU ? 🙂
Apoi. Întreţăsătura dintre personajele tale aparent fictive din cărţile tale, este de fapt prea strîns legată de trăirile tale , indiferent de faptul că acele întîmplări ţi-au fost relatate, sau se bazează pe experienţa ta proprie, potrivit amintirilor tale. Aici este dificultatea.
Şi repet : Eco este Eco, Culianu este Culianu.
Tu, eşti Doina Popescu ot Brăila.
Creatoare a unui nou stil literar care te reprezintă din plin : Afurisit. Incitant. Plin de umor debordant. Stil dificil. Greu. Dens.
Eu, nu sînt decît un biet pui de ardelean născut dintr-o moldoveancă, în satul din care se dă ora exactă.
Ai răbdare cu mine, pliiiz. 🙂
Aha! Te-am prins!
Pui de ardelean născut dintr-o moldoveancă, c-o vecină olteancă, în satul cu miniştri…
Dar, se pare că m-ai tranşat şi m-ai depus pe lamele de microscop…
Aşa-mi trebuie dacă m-am apucat să scriu cărţi la bătrâneţe!
Nici nu ştii ce bine ai brodit-o cu olteanca. 😛
Şiiii, DA! aşa îţi trebuie. 😀
Şiii, postare nouă.
Ţie îţi dă mâna să zâmbeşti dar brodelile astea îi cam dau frisoane rugbistului. 😛
Şi, da!
Un tânăr scriitor, mai tânăr cu exact un an decât mine dar care avea deja două cărţi mediocre publicate, îmi spunea anul trecut cam pe vremea asta că a-ncerca să public un roman la vârsta mea este la fel de penibil ca tentativa unei băbuţe de a se angaja la un bordel.
NU-mi citise „Comisia…” dar m-a sfătuit ferm să închid manuscrisul într-un sertar şi să arunc cheia definitiv.
Directorul bibliotecii, care-l invitase să-mi spună care-i traseul cu editurile, s-a simţit nevoit să-i oprească debitul de inepţii şi să-l trimită la plimbare pe cretin.
😀
Păi fleţul acela habar nu are că unii tocmai babe preferă şi le mai şi plătesc foarte bine. 😀 Aşa că ăla va deveni scriitor, adevărat, nikakda, că un scriitor tre să ştie fooooarte multe lucruri. Dă-l ciorilor şi p-ăsta …
Cu rugbistu nu ştiu, da cu mine ai brodit-o, da nu cred că ştii cum.
O să-ţi spun pe mail, cîndva… nu e o chestie tocmai veselă. În fine !
😛 😛 😛
Serios vorbind, dincolo de aspectul etic sau estetic al chestiunii, „filiile” există, inclusiv geronto, aşa că ala tot prost e. 😀
Oricum n-am pus la suflet.
Eu ştiu să scriu bine. Şi ştiu bine că ştiu să scriu! 😛
Evident ! 🙂
Şi despre potenţa şi perseverenţa babelor în domeniu eu ştiu bine cum stă treaba: baba Călin, ghida Rodica din Sex prin Europa, sherifa de la l’Oreal de 87 de ani care presta cu fotograful de 63.
Lucia Sturza-Bulandra îşi făcea un titlu de glorie din amantlâcurile ei, deşi era trecută de 80 de ani.
Despre babele din Franţa care se duceau cu gigolo negri, musculoşi la hoteluri de 30 de euro pe autostradă chiar urmează o postare.
Dar, pe mine chiar nu mă ating otrăvurile unor confraţi disperaţi de concurenţă: niciun scriitor nu v-a lua locul niciunui alt scriitor!
În urmă cu mai multă vreme, l-am contrazis pe un amic nedumerit : nu pricepea şi bună pace, că pe ansamblu, potenţa sexuală a femeii este net superioară celei a bărbatului.
Bietul de el, a murit la puţină vreme după acea discuţie, nelămurit.
Drept e că, fiind şi ceva doamne de faţă, n-am dat detalii. 😀
Nici nu era nevoie. Doamnele celea, ŞTIAU. 😛
În traducere: bărbatul cât poate şi femeia cât vrea!
Just!
Dar în mod paradoxal femeia are parte uneori de mai puţin sex decât bărbatul. De ce?
Unele femei cunosc mai bine noţiunea de loialitate…
Ei, ei, nu te grăbi. 🙂
Sunt destui bărbaţi pe lumea asta, care ştiu conceptul de loialitate matrimonială şi îl şi practică.
Eh, obiceiuri şi mentalităţi nocive. 😛 😛 😛
Nu m-am grăbit: am spus „uneori” şi „unele femei”
Şi ştiu şi eu câţiva bărbaţi cu „obiceiuri şi mentalităţi nocive” 😛
Drept grăieşti.
Nu femeia se grăbeşte „uneori”, ci „unii bărbaţi”. 😛
This brings me to an idea:…
Mulţumesc pentru LIKE, dragă ukavra 🙂
Marta e femeia in cauza, sotia lui Rocco, Maria e sora ei
Posibil 🙂